Povestea cea mai lunga »

Piaţa Universităţii, o vecernie fără sfârşit
22 mai 2020 – 23:48 | Comentariile sunt închise pentru Piaţa Universităţii, o vecernie fără sfârşit

 

 

 

 

 

Mergeam cu clasa în Piaţa Universităţii. Eu făceam steagurile, atât steagul liceului cât şi un steag mai faimos care avea un Flower Power iar in cerc scria “Prin sacrificiu spre victorie”. L-am dus la Liga Studenţilor, unde tronau cu picioarele pe masă baieţii cu chimire şi cu ţigara în gură – acolo unde e acum Secretariatul General al Universităţii. Noi eram mica speranţă a studenţilor revoluţionari de la balcon, cel puţin pentru anul 1990. Eram aşa entuziaşti că i-am spus lui Mihai Gheorghiu că o să merg în Franţa să îi iau inteviu lui Mircea Eliade, iar omul mi-a remarcat cu politeţe desăvârşită că Eliade murise de mult. Nu contează, eu i-aş fi luat interviu.

Piaţa Universităţii a fost ceva ce nici o ţară, post comunistă pre comunistă sau comunistă nu a avut în istoria ei. Ea face parte din evenimentele care arată că Dumnezeu îi iubeşte pe români într-un mod cu totul special şi că are grijă de inima lor aşa cum rar o face pentru un popor.

Oamenii îngenuncheau în mijlocul bulevardului cu zecile de mii, cu brichete în mâini, acolo unde murisera oameni la revoluţie, pentru a recita Tatăl Nostru sau a cânta Doamne, Vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni! Cele două luni de balcon au adunat un rezervor de speranţă care nu a exista în nici o altă ţară şi în nici un alt context.

Iar aici avem o întrebare. Iubitele cele mai frumoase sunt cele cu care timpul trece ca un vânt, taberele şi excursiile cele mai frumoase sunt cele unde nici nu ai timp să te dezmeticeşti, pentru că lucrurile sunt prea interesante ca să mai faci vreo remarcă. Piaţa Unversităţii a fost momentul de revrăjire a Bucureştiului şi a României, şi nu a fost o seara, două, sau zece. Tot oraşul venea la şezătoare, la vecernie, la reculegere, la rugăciune, la exorcizarea miilor şi milioanelor de seri de tăcere, de spaimă, de singurătate, de interdicţie. Dar Piaţa Universităţii nu a fost un spectacol al libertăţii în stil artă contemporană sau spectacol implicat: a fost un spectacol al comuniunii şi al sufletului românesc în ce are el mai delicat. Cu voci, cuvinte, rugăciuni, cântece. Am avut parte de tot ce un român îşi poate dori de la un avom improvizat. Iar la pauze eu înregistram cu un casetofon şi ascultam acasă cum pornea dintre-o parte a pieţei Jos Comunismul şi cuprindea întreaga piaţă, apoi se stingea spre Arhitectură.

Spre ora 22 sau 23 oamenii plecat încet, firesc, fără agitaţie, cu inima plină.

Si întrebarea desigur e: Unde a plecat Piaţa Universităţii? A fost un cer senin dinaintea furtunii? A fost rezervorul de bucurie dinaintea decepţiilor în lanţ?

Eu cred că lucrurile astea nu trec, nu pleacă din inimă. Sunt altundeva decât tot restul.

Avem, in culisele acestei slujbe tinute in jurul altarului plin de sange al romanilor striviti de camioane pe Magheru, o lungă discuţie despre modul în care binele învinge răul. El nu învinge distrugând răul, aşa cum răul vrea să distrugă binele. Pentru că binele, spre diferenţă de rău, nu vrea să distrugă. In Evanghelia de la Ioan, este acest pasaj uluitor: „Lumina străluceşte în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o”. Cele două luni de lumină din Piaţa Universităţii strălucesc în întuneric, iar întunericul nu le-a cuprins. Noi am văzut lumina din acele zile, dar nu am văzut întunericul care avea sa vina, intunericul care era ascuns în inimile noastre, al sistemului, al institutiilor, chiar si al zidurilor sau al pamantului pe care calcam. Si dacă cei 30 de ani care au trecut sunt doar întunericul care nu stinge melodia de la balcon?

Ar trebui sa vina printre noi, măcar să stam cu ei un pic la sfat

Dar sunt doar sfinti in calendare noi, eroii nostrii ce-au murit curat,

O mana de-ai sa simti pe fruntea ta, sub pleoape lacrimile ti se strang,

El e iubitul ce te mangaia, lovit mortal sub umarul său stang,

Povestea cea mai lungă (Cuprins)
21 mai 2020 – 23:36 | Comentariile sunt închise pentru Povestea cea mai lungă (Cuprins)

Povestea cea mai lungă. Eseu de amintiri despre răbdarea lui Dumnezeu (1990-2020)
Prezentare
1989. O lume în schimbare şi un un gol în suflet 
Liceul de Informatică, o gaşcă nu doar frumoasă: minunată

Liceul de Informatică, o gaşcă nu doar frumoasă: minunată
21 mai 2020 – 23:27 | Comentariile sunt închise pentru Liceul de Informatică, o gaşcă nu doar frumoasă: minunată

Liceul de Informatică, cu elevi interesanţi şi mulţi profesori deasemenea deosebiţi, a intrat şi el în vârtejul post-revoluţie. Mulţi profi cu poziţii în timpul comunismului erau acum mai stingheri. Una peste alta, un frumos haos …

1989. O lume în schimbare şi un un gol în suflet (Povestea, I. 1)
19 mai 2020 – 16:25 | Comentariile sunt închise pentru 1989. O lume în schimbare şi un un gol în suflet (Povestea, I. 1)

 
 
 
 
 
Povestea mea începe la 14 ani, în septembrie 1989, când am intrat la liceu.
După o şcoală făcută în cartierul Titan, la liceu am mers în centru, la marele Liceu de Informatică. Patru ani am luat …

Povestea cea mai lungă. Eseu de amintiri despre răbdarea lui Dumnezeu (1990-2020)
19 mai 2020 – 12:11 | Comentariile sunt închise pentru Povestea cea mai lungă. Eseu de amintiri despre răbdarea lui Dumnezeu (1990-2020)

 
 
 
 
 
 
 
Prezentare
De multă vreme presimt ca o să scriu un fel de poveste a vieţii mele, dar abia în luna mai 2020 am simţit brusc că a venit momentul.
Nu sunt în niciun fel un model de …

După tinereţe nu vine bătrâneţea. Despre primul fir de păr alb
8 ianuarie 2020 – 12:43 | Comentariile sunt închise pentru După tinereţe nu vine bătrâneţea. Despre primul fir de păr alb

Dacă o să spun că abia la 40 de ani am descoperit și eu un fir de păr alb, o să zică lumea că sunt norocos. Dar mărog, pentru mine el nu a fost mai …

Un candidat “important”
6 ianuarie 2020 – 17:25 | 2 Comments

İntr-un ghid de consiliere de carieră găsim o afirmaţie interesantă: “CV-ul “reprezintă o modalitate de reclamă personală prin intermediul căreia (dar nu numai) persoana convinge angajatorul că este un candidat important” [1].
İntr-adevăr, oriunde angajatorul are …