Blog, Facultate »

Ghid de interviu – istorie orală
21 noiembrie 2019 – 10:52 | Niciun comentariu

                                 

GHID DE INTERVIU

 ISTORIE ORALA

Acest text contine câteva repere pentru alcătuirea şi conducerea unui interviu semi-directiv, în cadrul activităţii de practică.

Cuprins

I. Istoriile vieţii: scurtă prezentare

II. Interviul semi-directiv

1. Prezentare

2. Alegerea persoanei

3. Planul de interviu

4. Desfăşurarea interviului

5. Transcrierea casetei

III. Cerinţe finale de predare a materialului

IV. Bibliografie selectivă

I. Istoriile vieţii: scurtă prezentare

« Înfrângerea Germaniei naziste a marcat sfârşitul unui capitol al istoriei noastre. Era primul moment favorabil examinării problemelor contemporane (…), exista de acum posibilitatea de a povesti şi de a înţelege ce s-a întâmplat. În orice caz, era pentru prima oară când puteau fi enunţate şi elaborate întrebările cu care generaţia mea a fost obligată să trăiască în cea mai mare parte a anilor săi de maturitate: Ce s-a întâmplat? De ce s–a întâmplat? Cum de s-a putut întâmpla?»

(Hannah Arendt, Originile totalitarismului )

«Cred că oricine î şi trăieşte cu adevărat viaţa ajunge după un timp să aibă o anumită poziţie în faţa istoriei sale. Istorie care uneori s-a intersectat cu evenimentele publice. }i deseori stau şi mă gândescviaţa mea privată pare că a intrat la un moment dat pe acelaşi drum cu viaţa publică. }i când mă uit în spate, la ce am trăit, î mi dau seama că preţul pe care a trebuit să-l plătesc, sau pe care generaţia mea a trebuit să-l plătească, pentru a trece prin acea perioadă, ar fi putut să nu fie plătit. Nu era nevoie să fie plătit deoarece a fost doar consecinţa unor decizii politice rapide (…), care au schimbat cursul vieţilor noastre, şi au schimbat definitiv cursul timpului. Viaţa a devenit ce a devenit în America doar ca rezultat al acestor decizii, e uluitor asta.”

(Oliver Stone, “Conversations with History”, 1997)

“…descoperea de-a lungul anilor săi fără şir că minciuna e mai comodă decât îndoiala, mai folositoare decât dragostea, mai trainică decât adevărul, … fără a bănui nici măcar când era prea târziu că singura viaţă demnă de a fi trăită era cea care poate fi arătată, cea pe care noi o vedeam de pe partea cealaltă,… neştiind vreodată care era dosul şi care era faţa acestei vieţi pe care o iubeam cu o patimă nesăţioasă pe care dumneavoastră nu v-aţi încumetat nici măcar să vi-o imaginaţi, de teamă să nu aflaţi ceea ce noi ştiam prea bine, că era grea şi efemeră, dar că nu mai există alta, domnule general, fiindcă noi ştiam cine suntem…”

(Gabriel Garcia Marquez, Toamna patriarhului )

Istorie politică, film, literatură: ţări diferite, personalităţi diferite, forme diferite de exprimare. Dar în toate acestea, şi în multe alte forme, se regăseşte în ultimii 50 de ani o preocupare comună: aceea de a revedea trecutul apropiat, de a regăsi originile imediate ale unei situatii politice, de a înţelege cum de s-a ajuns atât de repede la schimbări atât de dramatice sau de neaşteptate. Si, mai ales, de a scoate la lumina felul în care oamenii au trecut prin aceste perioade.

1. Istoria secolului XX este atât de densă încât se impune după anii 80 apariţia unei noi forme de istorie, istoria timpului prezent, o istorie recentă. Asta pentru că 1960 sau 1980 devin deja momente care aparţin trecutului în sens mare. Pe de altă parte intensitatea unor evenimente ale acestui secol creează o tensiune între ceea ce se ştie oficial, din documentele istorice, şi ceea ce unii martori încă în viaţă pot să relateze. Martorul poate oricând să infirme discursul oficial, să spună “Lucrurile nu s-au întâmplat aşa, vă spun eu pentru că eu am fost acolo.” Se intră deci în ceea ce se poate numi o epocă a martorilor.

2. Paralel cu exigenţele de studiere a istoriei secolului XX, cercetarea în ştiinţele umane se apropie tot mai mult de abordarea individului ca expresie concentrată a lumii sociale: el poartă în sine, structurată într-o manieră aparte, întreaga societate a epocii sale[1]. În drumul său prin societate, individul nu devine el însuşi decât producându-şi identitatea, ţesând firul care să dea sens vieţii sale, purtând în el, cel puţin potenţial, toate contradicţiile societăţii în care trăieşte[2].

Statisticile şi rezultatele anchetelor prin chestionar încep să fie nesatisfăcătoare pentru studierea relaţiei între individ şi societate, între istorie personală şi istorie publică. Metoda istorică şi autobiografică este astfel redescoperită, în tradiţia }colii de la Chicago, odată cu o abordare interdisciplinară a individului (reunind etnologia, istoria, psihologia, etc.)[3]. Interviul retrospectiv aprofundat, denumit « povestire a vieţii » în sociologie sau « sursă orală » în istorie, este o formă de cercetare tot mai des întâlnită, şi este baza a ceea ce se numeşte istoria orală[4]. Istoria orală nu este «oralitatea» prin care s-a transmis istoria de-a lungul secolelor, este o metodă legată în mod necesar de istoria contemporană.

3. O metodă actuală deci, istoria orală, se întâlneşte cu o necesitate actuală, aceea de a studia istoria timpului prezent, şi istoria recentă. Pentru România această istorie înseamnă istoria comunismului. Dar nu numai a comunismului, ci a oamenilor care au trăit în comunism, a felului în care acum se poate construi o memorie colectivă a comunismului. Acest studiu face parte din domeniul de cercetare al ştiinţei politice, în acest sens se propune studenţilor o experienţă personală a acestui tip de cercetare a istoriei comuniste, prin metoda istoriilor vieţii, având ca tehnică de cercetare interviul semi-directiv.

II. Interviul semi-directiv

 

            1. Prezentare

 

Interviul semi-directiv este un tip de interviu ce reuneşte două intenţii diferite: el se află la jumătatea distanţei între interviul non-directiv şi inteviul directiv.

Non-directivitatea este o formă de comunicare introdusă de psihologul american Carl Rogers, care trece de la o chestionare sistematică  la o comunicare centrată pe interlocutor. Iniţiată în terapia clinică, non-directivitatea a intrat în rândul tehnicilor de cercetare din ştiinţele socio-umane. Are ca notă distinctivă prioritatea climatului relaţional asupra succesiunii logice a întrebărilor, prin neutralitate, empatie, respect al autenticităţii, acceptare a celuilalt.

Interviul directiv nu priveşte o atitudine anume (de receptivitate), ci este o tehnică de culegere a informaţiilor prin urmărirea unor teme bine definite, î mpărţite în axe tematice, dimenisuni, etc. La limită acest tip de interviu devine un chestionar: el limitează foarte mult libertatea de exprimare a intervievatului, obligându-l să intre într-un cadru tematic foarte bine precizat.

Interviul semi-directiv preia ceva atât din interviul non-directiv, cât şi din interviul directiv. El reuneşte o atitudine non-directivă şi o grilă de întrebări, dar o grilă care este mult mai liberă decât cea a interviului directiv. Nu are rigoareainterviului directiv, care trebuie să fie eficient în obţinerea anumitor informaţii. Permite o reformulare a temelor largi propuse, atunci când vorbitorul îndreaptă discuţia spre o temă neprevăzută. Cercetătorul nu fixează un cadru strict al discuţiei, ci, încearcă să descopere cadrul personal al intervievatului.

În cazul istoriilor vieţii, temele propuse în lansarea interviului devin efectiv nişte praguri prin care cercetătorul încearcă să înţeleagă cum s-a construit o istorie personală, care au fost reperele, evenimentele decisive sau semnificative, atmosfera cotidiană, relaţiile semnificative, etc. Mai mult, istoria vieţii este o formă de cercetare care nu înseamnă biografie, ci recitirea istoriei prin ochii celor care au trăit-o, acceptând pariul unei subiectivităţi care nu este subiectivism, ci rămâne obiectivă.

2. Alegerea persoanei

Există mai multe posibilităţi:

a. Sunt cazuri în care persoana aleasă are deja o anumită experienţă, are « o poveste » pe care o cunoaşteţi deja. Trebuie atunci să va documentaţi referitor la universul social sau politic în care se înscrie acea poveste.

b. Sunt apoi persoane care sunt pur şi simplu doritoare să povestească, să revadă ce au trăit. Atunci într-un fel vă este mai uşor, dar aici sunteţi mai responsabili de orientarea interviului spre anumite teme pe care trebuie le alegeţi voi.

c. Sunt persoane care nu au un eveniment clar pe care doresc să î l povestească dinainte. Trebuie să formulaţi la fel de clar nişte teme care se referă la universul profesional, ideologic, familial, religios, etc, pe care acele persoane l-au cunoscut.

d. Pentru toate aceste tipuri de persoane, trebuie să ştiţi să orientaţi discuţia atunci când vi se pare că găsiţi un fir interesant. Trecutul nu înseamnă tot ce s-a întâmplat, adică orice, absolut orice detaliu.

Locul, ziua şi ora interviului trebuie alese aşa încât să mărească disponibilitatea celui intervievat. E bine să aveţi la dispoziţie mai mult timp decât cele două ore care trebuie urmărite oficial. În plus, încercaţi să vorbiţi dinainte cu persoana respectivă, clarificând în linii mari poziţia sau experienţa pe care o are, şi ceea ce doriţi să aflaţi.

Trebuie, în acest sens, să explicitaţi intenţia acestui interviu. Puteţi arăta că studiile pe care le faceţi comportă necesitatea unei cercetări asupra trecutului apropiat, trecut care este deosebit de valoros pentru actualele studii din ştiinţa politică. Puteţi apoi să precizaţi că încep să apară tot mai multe mărturii despre perioada comunistă, şi că acum nu se mai pune problema tăinuirii trecutului, ci a multiplicării versiunilor asupra lui. Cel mai greu de decis rămân persoanele care consideră că nu au nimic interesant de spus, sau „nu mare lucru”. Trebuie să insistaţi, deseori sunt persoanele care aduc cele mai interesante perspective! Pentru că nu se concentează asupra unui eveniment decisiv, şi pot să redea foarte bine, poate fără să-şi dea seama, atmosfera specifică a unui fenomen sau a unei perioade.

3. Planul de interviu

Trebuie să pregătiţi o grilă de întrebări, pe baza căruia va începe şi se va desfăşura interviul. Nu vi se cere să formulaţi nişte ipoteze. Acest interviu are o funcţie descriptivă, exploratorie. Trebuie însă să vă documentaţi, să posedaţi o minimă informaţie despre domeniul pe care persoana aleasă î l va dezvolta. Într-o cercetare care se face în ştiinţa politică, încercaţi să definiţi cam 5-6 teme mari care, semnificative din punct de vedere al ştiinţei politice, să fie accesibile persoanei în cauză. Aceste teme se formulează apoi sub formă de întrebări.

Sunt excluse de la bun început întrebările închise, de genul « Sunteţi de acord cu.. ?», care au răspunsul dinainte stabilit.

Este preferabilă utilizarea întrebărilor deschise, care lasă libertatea de exprimare a vorbitorului : « De ce ? Cum ? Dar ceilalţi ce făceau ? »

Pentru prima parte a interviului e bine să î l lăsaţi pe intevievat să vorbească, să dezvolte un fir sau altul pe care î l lansaţi. Doar după un timp destul de lung în care persoana intervievată a dezvoltat o părere sau alta, reveniţi discret la una sau alta din temele propuse.

4. Desfăşurarea interviului

Orice interviu este derutant, odată început pare să urmeze cu totul alte traiectorii decât cele prevăzute cu grijă de cercetător. Sau, uneori, se blochează. Într-un fel sau altul, interviul concret este o probă greu de trecut, care cere atenţie, disponibilitate, şi multă inteligenţă.

În primul rând trebuie creată o anumită atmosferă a dialogului. Atunci când interlocutorul este mult mai în vârstă decât voi, şi are o personalitate puternică, el va conduce într-un fel această atmosferă, nu vă rămâne decât să fiţi atenţi să vă atingeţi temele propuse. Dar în general, atmosfera se construieşte prin interacţiunea la nivelul atitudinilor. Ca cercetător trebuie să evitaţi atitudinea de interpretare şi de evaluare, prin care participaţi la discuţie formulând puncte de vedere personale asupra celor spuse de intervievat. Trebuie să evitaţi şi sublinierea unei atitudini de anchetă, să evitaţi deci să creaţi o situaţie de interogatoriu . Nu aveţi un statut special prin faptul că puneţi nişte întrebări, în afara unei intenţii de cercetare care v-a condus la acel interviu. De aici decurge atitudinea pe care e bine să o aveţi, numită atitudine de comprehensiune : încercaţi să ascultaţi şi să înţelegeţi ce vă spune interlocutorul, şi în acest sens interveniţi uneori prin reformulări, atunci când acest lucru vă este necesar.

Interviul nu este o simplă discuţie cu un interlocutor. Interveniţi doar pentru a-l ajuta să precizeze ce are de spus, sau, mai rar, pentru a reorienta discuţia. Dificultatea unui astfel de interviu este în fond adoptarea simultană a două atitudini. Pe de o parte o mare disponibilitate, extinsă la întreaga durata a interviului. Pe de alta parte trebuie să fiţi gata oricând să luaţi iniţiativa, care se poate manifesta doar la un moment dat, dar care trebuie să se poată manifesta în orice moment ! Operatorul nu este un simplu îngrijitor al aparatului de înregistrat. Este parte completă a dialogului care se leagă[5].

Tăcerile sunt puncte cheie ale interviului. Uneori interlocutorul se opreşte. Dacă î şi caută cuvintele, lăsaţi-l să se gândească. Sunt tăcerile pline, care  sunt într-un fel momentele esenţiale ale unui interviu, din care decurg apoi toate afirmaţiile. A opri o astfel de tăcere este o mişcare mai nefericită decât aceea de a opri întreg interviul. Există apoi tăcerile goale, care trebuie completate prin relansarea discuţiei. Tăcerile goale sunt de fapt momentele în care trebuie să treceţi la o altă întrebare, sau să reluaţi o întrebare sugerată de vorbitor şi pe care nu aţi formulat-o în acel moment.

Într-o tăcere goală nu trebuie sa vă blocaţi şi voi. Există mai multe forme de relansare a discuţiei. Puteţi relua ultimele cuvinte, completând prin « Bun, şi ceilaţi ce făceau ? », sau « Si apoi ce s-a întâmplat ?». Uneori o rezumare sintetică a lucrurilor deja afirmate permite intervievatului să îşi dea seama ce a uitat.

Importantă este participarea non-verbală la parcursul naraţiunii. O simplă exclamaţie de genul «Chiar aşa ?» sau «Imposibil !» lansează povestirea pentru încă un timp destul de lung.

În acelaşi timp încercaţi să vă puneţi întrebări chiar în timpul interviului. Încercaţi să intuiţi lucrurile nespuse, cauzele profunde care există în spatele unor fapte sau experienţe relatate. Nu este o simplă cercetare biografică, este un interviu aprofundat, care caută să descopere cum s-au legat trăirile şi evenimentele unei vieţi.

Va puteti servi de un carnet de notiţe. Trebuie să vă concentraţi pe înregistrarea audio a discuţiei, dar un carnet de notiţe ajută la derularea interviului. Pe acel carnet vă notaţi temele interviului, întrebările principale, pe de o parte. Pe de altă parte în timpul interviului interlocutorul vă poate sugera nişte noi întrebări pe care nu i le puteţi pune în acel moment. Vă notaţi deci aceste întrebări pentru a nu le uita.

Atenţie la baterii, şi verificaţi faptul că aparatul înregistrează. Nu e plăcut să opriţi interviul pentru că nu mai merg bateriile, iar descoperirea faptului că o casetă este goală nu este deloc plăcută, mai ales dacă interviul a fost reuşit.

Nu multă lume agrează sau este obişnuită cu aparatele de înregistrat. Trebuie să explicaţi că aparatul vă ajută să vă concentraţi pe discuţie, fără să fiţi atent tot timpul la notiţele pe care le luaţi. Totuşi, plasaţi microfonul la o apropiere potrivită şi atenţie la zgomote, o casetă care nu este clară este extrem de neplăcut de transcris pe hârtie.

5. Transcrierea casetelor

a. Transcrierea casetelor este o operaţie care ia mai mult timp decât aţi crede (pentru cei care nu au mai făcut aşa ceva). Prin urmare trebuie cunoscute anumite tehnici, pentru a lucra mai rapid şi mai eficient.

b. O soluţie este să lucraţi în echipe de câte doi. Un student opreşte şi reporneşte caseta, celălalt scrie. Per total se câştigă timp faţă de timpul depus de un singur student care face cele două operaţii singur, iar munca este mai comodă.

c. Cei care pot scrie direct pe calculator, adică ştiu să bată repede, o pot face. Altfel, se scrie mai întâi textul pe hârtie,după care se trece pe calculator,.

d. În ambele cazuri, că e vorba de transcrierea pe hârtie sau pe calculator, e bine să treceţi prin casetă, notând atât cât puteţi, de regulă un 40% din text. Lăsaţi spaţii goale şi rânduri goale. Apoi se revine prin toată caseta, completând părţile care nu au fost reţinute. În cazul scrisului pe hârtie, puteţi folosi pentru a doua trecere prin text altă culoare.

e. Atenţie la clişee. În foarte multe cazuri ascultaţi o parte din propoziţie, după care aveţi impresia că intuiţi continuarea: or nu întotdeauna vorbitorul are aceleaşi secvenţe logice. La a doua revenire puteţi avea surprize, se întâmplă să scrii cuvinte total diferite, cele care doar ţi s-au părut potrivite..

f. Pentru cei care nu bat repede la tastatură, puteţi să scrieţi textul pe hârtie şi apoi să î l daţi unui prieten care bate repede, sau unei dactilografe. Trebuie, totuşi, să controlaţi personal versiunea finală !

 

IV. Bibliografie selectivă

ABRIC, Jean-Claude, Psychologie de la communication. Theories et methodes, Armand Colin, Paris, 1999 = Psihologia comunicării. Teorii şi metode, tr. Luminiţa şi Florin Botoşineanu, Polirom, Iaşi, 2002.

BERTAUX, Daniel, Les récits de vie, Nathan, Paris, 1997.

BLANCHET, Alain, GOTMAN, Anne, L’enquête et ses méthodes : l’entretien, Nathan, Paris, 1992, = François de SINGLY, Alain BLANCHET, Anne GOTMAN, Jean-Claude KAUFFMAN, Ancheta şi metodele ei, tr. E. Stănciulescu, O. Bibiri, Polirom, Iaşi, 1998.

KAUFMANN, Jean-Claude,  L’entretien compréhensif , Paris, Nathan, 1996, = François de SINGLY, Alain BLANCHET, Anne GOTMAN, Jean-Claude KAUFFMAN, Ancheta şi metodele ei, tr. E. Stănciulescu, O. Bibiri, Polirom, Iaşi, 1998.

THOMPSON, Paul, „Des récits de vie à l’analyse du changement social”, in Cahiers Internationaux de sociologie, nr. 69, 1980, pp. 249-268.

THOMPSON, Paul, The Voice of  the Past, Oxford University Press, New-York, 1988.

 


[1] Norbert ELIAS, La société des individus, Fayard, Paris, 1991.

[2] Jean-Claude KAUFFMAN, L’entretien compréhensif , Nathan, Paris, 1996.

[3] Daniel BETRAUX (dir.), Biographie and society : the Life History Approach in the Social Sciences, Beverly Hilles, Sage, 1982.

[4] Paul THOMPSON, „Des récits de vie à l’analyse du changement social”, in Cahiers Internationaux de sociologie, nr. 69, 1980, pp. 249-268.

 

[5] Pt. comunicarea inter-individual` V. Jean-Claude ABRIC, Psychologie de la communication. Theories et methodes, Armand Colin, Paris, 1999 = Psihologia comunic`rii. Teorii ]i metode, tr. Lumini\a ]i Florin Boto]ineanu, Polirom, Ia]i, 2002.

Veninul ascuns în adâncul sufletului
21 noiembrie 2019 – 10:14 | One Comment
Veninul ascuns în adâncul sufletului

“O comoară nefolositoare devine o povară”, spunea Monseniorul Vladimir Ghika.
Sunt oameni care au un talent ascuns dar din diferite motive nu îl cultivă – am trecut şi eu prin asta şi încă nu m-am vindecat …

Perioade scriere licenţă
21 noiembrie 2019 – 9:34 | No Comment

Sunt trei mari perioade si deci minim trei momente in care ar trebui consultat coordonatorul.
1 Lecturi si autori. Aceasta perioada incepe in octombrie si « culmineaza » in timpul vacantei de sarbatori: e momentul in care va …

Dumnezeu nu se supără când ne stresăm pentru cei mici
19 noiembrie 2019 – 22:58 | No Comment

De multe ori când sunt cu fetiţa mea în maşină pot fi stresat: pentru că nu e cuminte, pentru că nu e bine prinsă în scaun, etc. Apoi, când coboară şi merge undeva mai departe …

De ce ajungem în impas?
16 noiembrie 2019 – 8:18 | No Comment
De ce ajungem în impas?

Sunt mai multe feluri de impas: relaţional, profesional, etc. Important e că ajung iarăşi la poieniţa de la care am plecat. Merg, încerc să schimb situaţia, şi revin tot acolo.
A fi în impas înseamnă că …

Spy Game: Cum să te detașezi de stres, de job, de colegi ciudati
14 noiembrie 2019 – 19:24 | One Comment
Spy Game: Cum să te detașezi de stres, de job, de colegi ciudati

Toată lumea ar vrea să se „detașeze”, fie în situaţii de presiune, fie pe termen lung, într-un job stresant sau plictisitor. Vezi pe la prânz unii sau alţii, cămașă albă, care merg să cumpere un …

De ce Week-End-ul e o capcană
5 octombrie 2019 – 2:24 | Comentariile sunt închise pentru De ce Week-End-ul e o capcană
De ce Week-End-ul  e o capcană

Ceea ce numim azi Week-End, de vineri seară până duminică seară, e ceva necesar, dar în esenţă e o capcană. Pentru că e destul de lung pentru a-ţi face speranţe că o să fie suficient …