Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Spiritualitate

Tot ce e frumos trece

Submitted by on 29 mai 2015 – 18:32No Comment
Tot ce e frumos trece

„Fericirea stă în atenţie. Când ești atent, ești fericit”

Al Pacino, Biografia.

Sigur, să vezi oamenii îmbătrânind poate fi ceva foarte trist: se schimbă la chip și la putere, la reacţii sau la optimism. Şi nu cred că cineva va găsi vreodată o soluţie filosofică pentru bătrâneţe, boală și moarte. Dar, până una alta, “tot ce e frumos trece” nu e ultimul cuvânt pe care noi oamenii îl putem spune vieţii.
Ce e frumos, o femeie frumoasă sau o pictură frumoasă? Morpheus ar zice că realitatea e o sumă de semnale electrice produse de creier, dar afirmaţia lui trebuie completată: în plus de neuroni, e frumos momentul în care tu observi asta. Şi că ai timp să observi asta, și apoi că știi că ai văzut asta, că poţi vorbi sau îţi poţi aminti despre asta.

Nu vreau să vorbesc despre frumusetea interioară. Adică nu vreau să zic că matușa mea care avea 90 de ani când a murit în 2011 era la fel de frumoasă ca la 30, deși aș putea spune asta, ca om. Dar vreau să spun că se prea poate ca momentele petrecute cu bunicul meu, cu matușa mea, sau alte momente de multe alte feluri, să fie la fel de frumoase ca momentul în care admiri o femeie frumoasă la 30 de ani sau un sportiv în miezul carierei.

Cu următoarele consecinţe: dacă te preocupi să rămâi frumos, sau puternic, sau plin de energie, viaţa ta se împarte în trei – mai întâi tinereţea, apoi o altă treime încerci să rămâi tânăr și puternic, iar ultima treime îţi pare rău că nu ai reușit asta. Deci, una peste alta ratezi o listă lungă de momente frumoase, mai precis ratezi două treimi din viaţă. Care nu sunt doar “după 50 de ani”, sunt la orice vârstă, și încep în clipa în care începi să te uiţi mai mult la tine decât la ce e în jur sau la ce e frumos în această clipă – lângă tine, în centrul orașului, într-o carte, la o discuţie la un ceai sau într-un film construit cu migală de un regizor deştept.

Şi mai e ceva, un mic test cu sinele: întreabă-te cum au fost, atunci când s-au întâmplat, momentele care apoi au devenit “cele mai frumoase din viaţa ta”? Eu aveam o teorie, prin liceu, despre excursiile cele mai reușite: pe moment nu îţi dai seama că va fi “excursia vieţii tale”, trăiești doar sută la sută, și doar apoi, prin comparaţie, îţi dai seama că… da, ai trăit excursia vieţii tale, discuţia vieţii tale, seara romantică perfectă. Că acele zile din Piatra Craiului şi acele melodii şi acele lumini din Piatra Craiului au fost mai frumoase decât orice excursie şi decât orice răcoare de seară în munţi. Dincolo de faptul că tu ești frumos, sau cel de lângă tine e frumos, e ceva mai mult: e momentul potrivit, perfect, atât de potrivit încât îţi fură cu totul atenţia, iar apoi doar începi să faci analiza situaţiei și să îti dai seama: “băi, cât de frumos era”!

Altfel spus, adevărata frumuseţe la care putem lua parte e complet dincolo de orice calcul despre ce vârstă am, ce vreau să fac sau ce am făcut deja. E dincolo de orice calcul de a încerca să faci lucrurile să rămână pe loc: de fapt în momentele frumoase tu ești cel care rămâne pe loc, stupefiat.

Să vrei să rămâi frumos, e cam la fel ca a te gândi la bani: vrei să aduni, să strângi, să “rămână” ceva. Şi despre asta e șocantul pasaj din Biblie, unde un bogat care nu avea destule hambare vrea să le dărâme, să construiască altele și să pună acolo toată averea lui, iar Dumnezeu îi spune “Nebunule, în noaptea asta îţi voi cere sufletul, iar toate acestea cui rămân?”. Iar morala, în continuarea pasajului: “adunaţi comori în cer, acolo unde moliile și rugina nu ajung”. Ce e cerul? Se poate discuta în teologie, dar până una alta cerul e tot ce e deasupra pământului. Comorile din pământ putrezesc, cele din cer sunt mereu mai multe, iar creditul lor crește de la sine. Cerul, e acel moment care nu trece, ci rămâne. De aceea, tocmai ce e frumos nu trece, “urcă în cer” și rămâne acolo.

Şi știm foarte bine care sunt momentele în care am stat la bere doar ca să stăm, degeaba de fapt, sau alte discuţii fără multă bere sau fără multă lume şi muzică, doar cu un prieten într-o grădină sau pe o scară de bloc, dar care ne rămân în minte și inimă pentru restul vieţii.

Rămân acolo.

Iar acolo unde lucrurile astea rămân, suntem din ce în ce mai frumoși.

De fapt, pe măsură ce îmbătrânești, apar alte sertare și alte dulapuri în casa frumuseţii vieţii tale. De la dressing și oglinda din baie, casa se lărgește: pentru unii, se umplu camere întregi cu proiecte, prieteni, nepoţei, și apoi toate momentele frumoase, de la un concert la un grătar, de la o surpriză pe care ai făcut-o cuiva până la o surpriză pe care cineva ţi-a făcut-o.

Iar dacă rămâi în baie să aduni frumuseţea care nu trece, după un timp nimic nu mai este surprinzător, totul se știe și s-a scris în acest secol despre acest subiect. Dacă îţi ridici un pic ochii şi ieși puţin și te uiţi la stele și la cel drag de lângă tine, dacă ieși la o plimbare, dacă te interesează să cauţi frumuseţea “care rămâne”, descoperi mii de lucruri surprinzătoare, mii de clipe unice, mai multe chiar decât stelele cerului, despre care nimeni nu a scris, şi probabil nimeni nu va scrie: pentru că tu le vei scrie.

Pe pielea ta.
Doar dacă nu stai pe loc.

La fiecare cafea, la fiecare seară de dragoste, la fiecare proiect în care îţi vei iubi sincer colegii, care e adevărata minune: să rămâi veșnic frumos ca un luceafăr singuratic, sau mai degrabă să nu rămâi singur în faţa existenţei ci înconjurat de toate aceste galaxii de momente care strălucesc cu căldură, doar pentru tine, atunci când te culci seara, mâine seară, … la sfârșitul vieţii?

Care ar fi adevărata minune, că tot ce e frumos nu trece, sau că tot ce e frumos rămâne?

 

Publicat pe Lapunkt, 28 10 2013, aici.

 

 

Comments are closed.