Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu, Spiritualitate

Infernul e pavat cu bune intenţii. Sau cum să scapi de „tirania protocolului”

Submitted by on 9 mai 2015 – 14:24No Comment
Infernul e pavat cu bune intenţii. Sau cum să scapi de „tirania protocolului”

„Nu am văzut–o venind”, spunem toţi atunci când ajungem într-o criză. „Am făcut doar ce era bine, am făcut tot ce mi-a stat în putere, și… uite că a ieșit rău”. Adică, tu vrei să faci bine… și iese rău. Urmezi „programul”, intenţia bună, protocolul, și iese rău.

Vorbeam într-un articol precedent despre faptul că există în viaţă mii de situaţii problematice foarte diferite între ele care au toate la bază un principiu foarte simplu – un astfel de principiu fiind hiper-intenţia: a încerca să rezolvi o problemă atunci când soluţia e tocmai să nu încerci să rezolvi nimic.

Un al doilea astfel de principiu apare în cazul în care nu avem o problemă ci viaţa e normală. Dar tocmai pentru că viaţa e normală apare dorinţa (teoretic bună și lăudabilă) de a o ameliora, și pentru asta impulsul de a urma planul, protocolul, reţeta. E o dorinţă care ne poate însă distruge, în mii de feluri.

1. Câteva exemple mai întâi.

În ce privește relaţiile, să zicem că vrei să-ţi impresionezi iubita și umbli toată ziua după un cadou special care știi că îi place, asta în principiu, doar că „azi” ea vroia mai degrabă să staţi de vorbă la un ceai și să ajungi mai repede acasă. Sau, tu vroiai sex când era vorba de dragoste, ori vroiai să faceţi lucrurile împreună când era momentul de a lăsa celuilat puţină liniște. Fiecare dintre noi, spune psihologul Gary Chapman, are un limbaj al iubirii, și poate ajunge, din… prea multă, prea unsuroasă și prea oarbă dragoste, să exaspereze un partener care are pur și simplu alt limbaj al iubirii. Relaţia cu partenerul, sau cu părinţii, e viciată adesea tocmai prin acumularea, zi de zi, ani de zile, a unui comportament care, la bază, la fel ca infernul din proverb, avea o bună intenţie. Bună, dar pentru tine, nu pentru celălalt!

De fapt proverbul „infernul e pavat cu bune intenţii” nu înseamnă (doar) că degeaba intenţia ta e bună dacă nu o pui în aplicare. Mai înseamnă și altceva: că trebuie să fii atent la ce îţi dorești, la ce urmărești în timp, și că dacă rămâi atent doar la intenţia principală și nu mai vezi efectele ei colaterale, care se acumulează în timp, paradisul visat se transformă în jurul tău, încetul cu încetul, în infern.

Cu cele mai bune intenţii din lume, și mai ales că nu ai văzut-o venind și ţi-ai făcut-o cu mâna ta!

Mai general, acest principiu e valabil spre exemplu pentru dilema dintre „a da” sau „a primi”. Fiecare dintre noi funcţionează din instinct mai mult pentru (sau prin) a da, sau mai mult pentru (prin) a primi, a accepta. Unii fac servicii, alţii cer ajutor sau recunoaștere. Pentru o zi sau o lună, asta e ok, dar pe termen lung e nevoie de un echilibru care e foarte greu de găsit pentru că presupune să te repui în cauză, să înveţi să negociezi cu celălalt.

Chiar dacă e mai greu ca muncă și transpiraţie, e mai ușor din punct de vedere mental să faci exclusiv ce ești învăţat sau înclinat să faci. E mai ușor să speli 100 de farfurii „my way” decât 50 de farfurii în echipă sau alături de soţul sau copilul tău mai mic. E valabil în relaţiile de cuplu, dar și pretutindeni în viaţă – se știe că e marea problemă a managerilor și a liderilor, care de multe ori nu știu să ceară ajutorul, nu știu să se bazeze pe cei pe care îi conduc, nu știu să delege, sunt perfecţioniști, și conduc la o criză completă atât compania cât și pe ei înșiși.

 2. Același principiu e valabil pentru noi înșine. Pentru fiecare dintre noi sunt perioade de timp, lungi sau scurte, în care trecem printr-o fază de neliniște, angoasă și insomnie, criză metafizică chiar: de ce avem probleme noi cu noi înșine? Din mii de motive, dar după ce ieșim dintr-o astfel de fază urâtă ne dăm seama, cu ceva detașare emoţională, că totul era o simplă tentaţie de a devia de la noi înșine, acceptată în doze mici timp de ani de zile. O tentaţie de care nu eram conștienţi, adică nu vedeam ce altceva am fi putut face sau cum af fi putut face altceva.

De ce s-a întâmplat asta? Pentru ca făceam ceva rău, ar zice gura satului. Doar că răul, dacă citim ceva mai atent în teologie sau filosofie, nu există. E absenţa binelui. Deci, nu facem niciodată „ceva rău”, doar că… nu facem nimic interesant din punct de vedere al propriei evoluţii. Altfel spus, putem face acţiuni bune în sine, dar care în cadrul mai mare al vieţii sunt nepotrivite, și doar în acest sens sunt „rele”. Iar marile probleme ale vieţii vin cel mai des de aici: lucrăm pe neștiute împotriva noastră. Zi de zi, în timp impactul devine nimicitor. La fel ca primii fulgi de zăpadă pe parbrizul unei mașini, care la început sunt frumoși și zglobii dar după ore și ore de ninsoare devin o barieră completă atât pentru mașini cât și pentru oameni.

Mai precis, să amintim că din punct de vedere teologic, noţiunea de „păcat” nu e aceea vehiculată azi de mulţi atei sau chiar creștini, blocaţi pe ideea că “au făcut un păcat” (ceva rău), au făcut o faptă anume care ar fi păcat. Dar nu acesta era sensul iniţial: pentru ebraică, “păcat” înseamnă a greși direcţia, a-ţi rata tinta, destinaţia. Şi oricât de șocant ar fi pasajul pentru cei mai moraliști, chiar (“moralistul”) Sfântul Pavel spune „toate vă sunt permise, dar nu toate vă sunt de folos”. Psihologii de azi adaugă în subsol „toate vă sunt permise, dar unele alegeri vă sunt nefolositoare, pe termen lung”. Deși… poate că ideea părea bună!

Altfel spus, nu există păcate ca listă de chestii care nu trebuie făcute sau nu sunt bune. Există păcate ca listă de staţii de oprire pe un drum greșit – drumul e greșit, staţiile de oprire nu neapărat. Viaţa e dinamică, în mișcare, în expansiune, iar tot ce e greșit e greșit ca direcţie, nu ca listă concretă de activităţi. Pentru direcţia pe care tu o vroiai de fapt, trebuia să faci altceva, altfel, nu acum, mai târziu sau… mult mai devreme.

3. Dacă ieșim un pic din teologie putem face un pas mai departe spre spre arhetipuri și film, vorbind despre povestea cu „The Dark Side” din filmul Star Wars. Provenind din aceeași familie și filosofie, luptătorii Jedi erau diferiţi de cei care au urmat The Dark Side pentru că… știau când să se oprească. Nu puneau planul, performanţa, deasupra relaţiei cu celălalt om. Aveau un simţ al echilibrului din univers: un fel de flexibilitate între a da din tine (a lupta) și a accepta (a nu face rău celui de lângă tine, a opri lovitura și agresivitatea), o flexibilitate pe care cei care au intrat pe linia „Dark Side” o pierd, în timp. Diferenţa e de nuanţă, dar o nuanţă care schimbă totul, pe termen lung.

De fapt, imaginea cu The Dark Side ne duce la o poveste mai generală și mai simplă: în fiecare dintre noi există un copil și un luptător.

Mai întâi, copilul. Cel care nu calculează, nu se teme, nu prevede, doar se bucură de ce vede, admiră, intră în relaţie, fără garanţii, fără gânduri ascunse. Pe scurt, fără Calcule (nu trebuie să te apleci pe geam pentru că o să cazi, nu trebuie să cumperi trei prăjituri pentru că o să rămâi fără bani, nu trebuie să citești până târziu, etc).

Al doilea nivel, Luptătorul: urmăm antrenamentul, învăţăm să calculăm, să prevedem, să perseverăm. Creștem în putere, în puteri, în poziţie socială. Dacă vrei să intri în cutare club privat, trebuie să ai BMW, nu poţi merge cu un Fiat. În timp, învăţăm protocolul care ne face viaţa mai bună, teoretic măcar, preventiv. De exemplu, trebuie să folosim o reducere, o promoţie, să folosim un voucher. Azi, nu mâine! Dar azi e prea mult trafic, iar dacă prietena mea ar aprecia mai mult să ne plimbăm decât să alergăm toată ziua pentru un vocher, ce aleg? Unii nu știu să se oprează, sau când să se oprească, și își distrug zilnic stomacul, relaţia și viaţa, pentru un simplu calcul de performanţă. De productivitate. Pentru niște cifre, până la urmă!

Discuţia poate merge foarte departe, pâna la managerii de corporaţii care ajung să intoxice milioane de oameni doar ca să mai ridice un procent de preţ: e tot o tentaţie a Luptătorului din noi, a celui care vrea încă, mai mult. La început, această dorinţă de mai mult e tocmai secretul reușitei, dar în timp, fără o ajustare, devine secretul auto-distrugerii, secretul celor care construiesc în jurul lor o „Stea a morţii”, în loc să construiască o Stea a vieţii.

E vorba de un calcul, adică e mai eficient, mai productiv să folosești un voucher, să mergi la film după ce scade preţul, etc., etc., da, dar astea rămân calcule. Însă „Azi”, prietena ta, tu, ce vreţi? Ce simţi? Pentru că, în timp, unii nu mai simt decât impuslul nervos al calculului peformativ, compulsia celui mai bun plan, chiar dacă el se numește sex, sau chiar dragoste. Nu mai pot simţi, nici măcar în creier, impulsul nervos pentru “planul potrivit” – care sunt de fapt nevoile, care sunt dorinţele, care e visul, melodia acestei zile, ce spune horoscopul personal, staţia personală meteo?

Adică, al treilea nivel: a redeveni din nou Copil, cu majusculă.

Paradoxal, a redeveni Copil este semnul maturităţii. Iar a nu redeveni copil, este semnul și tentaţia oricărei Dark Side. Problema celor din Dark Side nu e că fac ceva greșit, ci fac ceva incomplet: au descoperit plăcerea de a lupta, de a-ţi ascuţi ghearele, de a duce mușchii la limită: dar nu știu când să se oprească. Nu știu să trăiască cu armele în mână dar cu inima de copil. Şi pe undeva e destul de ușor să îi înţelegi: oricine vrea o viaţă simplă, clară, fără ambiguităţi. De ce trebuie să schimbăm mereu viteza, nuanţa? De ce trebuie să ne oprim și să o luăm pe alt drum când puteam merge mai departe cu 200 la oră?

4. Soluţia?

Soluţia ar fi pentru început să înveţi să te oprești.

Şi să reevaluezi ziua de „Azi”.
Mergeam odată spre munte, într-un personal din ăla vechi cu etaj, și am stat de vorbă ceva timp cu un alpinist care îmi spunea „secretul în alpinism, în sport extrem, e să știi când să te oprești”. Viaţa, chiar dacă nu e sport extrem, tocmai că devine un sport extrem distrugător în clipa în care nu știi să te oprești. Să te oprești din a spăla vasele în mod obsesiv, la fel ca pasajul din Biblie cu Marta și Maria: “pentru multe te îngrijești!”. Să uiţi de griji și facturi, chiar dacă ele există. Să te oprești din ce faci, sau să te oprești din „pauza de viaţă” în care ai stat degeaba prea mult, și să recitești vremea inimii tale sau a iubitei tale.

Şi să deschizi ochii: ești „un luptător cu inimă de copil”. Mai degrabă să accepţi că asta ai devenit, și că ești un „Copil mare” foarte greu de suportat, foarte greu de domesticit. Ai devenit Luptător și poţi face multe, poţi lovi sau poţi impresiona sau poţi răni, dar uneori e destul sau e chiar mai bine să faci puţine. Ba chiar, uneori e un semn de măiestrie acela de a ști că (și când anume) Less is More.

Iar maturitatea pare a fi, mai mult decât a arta de a face mult, arta de a ști când să faci mult și când să faci puţin. Când să schimbi planul, calculul, prioritatea. Arta de a ști când să asculţi și când vorbești. Când să lași liber (pe tine, partenerul, firma) și când să forţezi, să inșiști, să intervii.

Că poţi, e una. Că știi când trebuie să acţionezi, e alta. E puţin secretul artelor marţiale, acela de a ști diferenţa dintre a putea și a acţiona, și e secretul care te apără de al doilea mare principiu care îţi poate distruge complet viaţa până la ultima cărămidă: dorinţa de a face bine, dar fără nici un discernământ. A vrea să faci bine, doar atât, e un instinct Ok pentru vârsta de 5 sau 6 ani, dar care devine ceva complet invers ca efecte undeva după 18 ani.

Apoi, să-ţi identifici protocolul principal, sau principalele protocoale. Să știi care e calculul la care ţii cel mai mult, cel mai des. „Să câștig timp. Bani. Apreciere. Să fiu perfect, să fiu frumos, să fiu curat, să fiu plin de cadouri, plin de sensibilitate, plin de iniţiative, plin de grijă, plin de politeţe, plin de respect, plin de surprize”. Etc.

Şi, evident, să înveţi apoi să mergi, cu mintea mai întâi, împotriva protocolului tău de bază. Protocolul de bază e un stil de viaţă pe care l-ai învăţat: deci se poate dezvăţa. Să ai curajul să mergi împotriva reacţiei minţii tale: știi planul cu mintea, dar îl încalci cu acţiunea concretă. Mergi, cu ceva procente, împotriva lui. Ieși cu un pas pe arătură, în afara carosabilului. Oricum ar fi acest protocol, cu singuraţă e mai ales ceva cantitativ, ceva care, dintr-o intenţie bună, se traduce în consemne concrete, calculabile: fă curat în Week End, fii odihnit dimineaţa când pleci la birou. Şi atunci, accepţi să întârzii, să dai „faliment la protocol”, să pierzi timpul, să nu respecţi programul, să ieși ridicol sau șifonat din situaţia respectivă.

Protocolul tău, pentru ceva timp, va fi simplu: să faci exact invers decât îţi spune protocolul de bază. Până ce partenera ta (sau echipa ta) se bucură din nou sau respiră ușurată alături de tine, iar tu regăsești echilibrul corect între Luptător și Copil și reechilibrezi Forţa din universul vieţii tale.

Un protocol „șifonat” înseamnă de fapt o nouă naștere, nașterea Copilului după o lungă maturizare dureroasă. Îţi dai voie să apari din nou în faţa lumii așa cum ești: puţin șifonat la minte dar întreg la inimă – pentru iubita ta, pentru luna de pe cer, pentru soarele care tocmai răsare peste o viaţă redevenită mai firească, mai plină de creativitate și libertate personală.

Notă. De revăzut eventual filmele Instinct și Pushing Tin.  

Publicat pe Lapunkt, http://www.lapunkt.ro/2013/10/09/infernul-e-pavat-cu-bune-intentii-cum-sa-iti-distrugi-singur-relatia-si-intreaga-viata-de-buna-voie-si-nesilit-de-nimeni-partea-a-ii-a/

Comments are closed.