2012: vine “sfârşitul lumii”. Super!

Am trecut cu toţii prin momente limită şi belele de tot felul: am fost bolnavi când eram mici, la şcoală am nimerit într-un grup de colegi care îşi băteau joc de noi. În liceu am trecut la limită de profa de chime sau de biologie. La facultate, la job, la fel: momente bune pentru un film, în care am trecut mai departe cu bine, dar pe muche de cuţit. După câteva astfel de momente, de ce oare nu avem încredere că restul vieţii va fi absolut OK, o viaţă plină de şanse şi de prietenie curată?

Nişte băieţi deştepţi care au luat premiul Nobel ne spun o poveste tristă: se pare că oamenii, oricât ar câştiga (examene, afaceri, jocuri de poker) revin la zero şi cred că nu vor avea nicio o şansă în următoarele cinci minute. D. Kahnemann şi A. Twersky ne spun că, deşi poate ai câştiat de cinci ori la poker, a şasea oară nu vei “crede” că vei câştiga în funcţie de ultimele cinci reuşite, mai degrabă nu vei crede deloc că vei câştiga.

Anul nou e momentul în care poţi face acest bilanţ nu doar raţional, ca la Harvard, ci la nivel de poveste a vieţii. Mai ales în 2012.

Au fost momente în care nu mai aveai prieteni, nu mai aveai bani, te trezeai umblând pe la ora 3 noaptea prin cartiere dubioase sau ieşeai băut, fără permis şi fără talon şi dădeai de poliţie, - dar mereu ai revenit acasă teafăr. Toate astea sunt ca nişte examene: erai gata gata să pierzi examenul şi anul, dar ai trecut. Ţi-a venit o idee în ultima clipă şi ai reuşit să treci. Ei bine, dacă ai trecut prin toate astea, înseamnă că ai o şansă imensă, la fel ca în filmul Intacto.

În viaţă, mai mult de trei şanse înseamnă mii de şanse.

Înseamnă că vei trece intact prin viaţă.

Statistic sau raţional, dacă ai trecut cu bine de liceu, nu înseamnă că vei trece cu bine de facultate. Dar, la nivel de poveste a vieţii, dacă ai scăpat din liceu întreg, cu viaţă, cu o grămadă de prieteni sau fără să ajungi la spitalul de nebuni, înseamnă că o să te scoţi şi la facultate. Şi la job. Şi în familie. Şi la pensie, şi tot aşa, tot mai departe.

E un punct în care, dincolo de care, “toate astea” înseamnă că ai trăit destul de mult pentru ca viaţa ta să nu mai poată fi decât “tot mai bună”. Statistica vieţii e mult mai pozitivă decât statistica sociologilor: paharul, odată ce are apă în el, va avea tot mai multă apă. – asta e statistica vieţii. Pe când statistica sociologilor rămâne la nivel de proverb – oare care e partea plină a paharului?

Aici e marele test care împarte lumea în două: de exemplu, sloganul idot din filmul “La Haine”, un fel de banc deştept predestinat pentru festivalul de la Cannes: Un tip se aruncă de la etajul 50 al unei clădiri, şi, căzând, îşi repetă “Până aici, totul e bine.” Dar, zice naratorul cel deştept, “importantă nu e căderea, ci aterizarea”.

Treaba celor care cred asta: după vreo 20 de  etaje poate că începe să îmi placă. Poate că învăţ să zbor. De ce mărog să mă gândesc mereu la aterizare? De aceea, oamenii se împart în două: grupa celor care se gândesc mereu la aterizare, şi grupa celor cărora, aşa cum sunt, acolo unde sunt, “începe să le placă”.

            Sau ca în povestea cu 2012: în anul 2000 nu era destul de mult Internet ca să se vehiculeze cu eficienţă povestea gogonată a sfârşitului lumii, deși se vorbea despre asta. Dar în 2012 e destul Net pentru ca toată povestea să devină un mare test care nu va putea fi uitat în 2013: de o parte cei care se tem de 2012, de cealaltă cei care se întreabă, cu berea în mână, “Cât de prost poţi să fii?”

După un anumit timp, după un anumit număr de examene trecute cu bine, paharul vieţii mele începe să fie plin. După un anumit timp, viaţa mea începe să prindă contur. 

Iar sfârşitul lumii, de orice fel ar fi, e ca în povestea relatată de Anna Freud, care întreba o pacientă

– Dacă toţii oamenii ar muri, ce ai face?

– Aş începe să mă iubesc pe mine”.

După un anumit timp de viaţă, sfârşitul “lumii” sau sfârşitul anului sunt un lucru normal şi inevitabil. E o veste bună: sfârşitul "lumii" înseamnă întotdeauna începutul vieţii MELE.