Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Spiritualitate

Submitted by on 3 noiembrie 2014 – 20:59No Comment

Ne gândim adesea că greşelile din trecut sunt un fel de rateu complet, un „nimic bun” şi un „rău total”, ceva iremediabil trist. (În acest articol mă refer mai degrabă la percepţia proprie despre greşeli şi vieţi trecute, nu la ce am făcut poate rău altora şi trebuie reparat).

Ei bine mai e o versiune, anume că încercările trecute au dus la reuşita de azi, iar rateurile din trecut construiesc baza pentru echilibrul de azi, de mâine.

Problema e radiografia pe care o facem azi greşelilor din trecut – ea nu poate să redea întreg parcursul cu toate detaliile lui, e în mod fatal redusă la nişte filtre de citire, şi trebuie să învăţăm să privim mai degrabă parcursul unui om decât stadiile, sau staţiile. Omul e viu, merge înainte, merge spre un scop sau o destinaţie, iar greşelille lui se citesc corect din perspectiva a ce căuta el, spre ce mergea, şi nu din perspectiva a ce a făcut concret. Suntem mai mult decât ce facem, în orice clipă, iar asta e evident atunci când facem ceva bun dar nu iese cum vroiam, de ce mărog nu ar merge la fel raţionamentul când facem o greşeală, în sensul că e întotdeuana mai mică decât pare sau decât credem?

Situaţia trebuie analizată corect în sensul de echitabil. În trecut, când greşeam, atât cât greşeam, eram capabili doar de acel stadiu de bine, de perfecţiune. Apoi, stadiul a crescut, am devenit mai puternici. Deci, cu puterea de azi, nu avem voie să judecăm rezultatele din trecut. Ar fi ca şi cum un campion de perfomanţă la înot de azi ar fi depresiv pentru restul vieţii pentru că în timpul şcolii a fost ultimul la înot din clasă.

Prin urmare, atunci cand vedem greşeli din trecut, e de reţinut ceva mai important decât toată povestea concretă aşa cum a fost ea, şi anume un sfat care vine de la Tereza de Avila. Ea ne spune că nu avem voie niciodată să judecăm trecutul, faptele trecutului, în funcţie de conştiinţa din prezent. E o tentaţie, care ne poate duce la disperare, şi oricum nu e corect să facem asta. Faptele de atunci au fost făcute cu conştiinţa de atunci, cu circumstanţele de atunci, iar conştiinţa noastră a evoluat.

Sigur, e normal să plângem pentru greşeli, să vedem că am ieşit din ele, să mulţumim lui Dumnezeu dacă am scăpat cu bine sau cât de cât nevătămaţi – medical, social, spiritual.

Dar mai e ceva, dincolo de posibilele daune, şi anume întotdeauna e ceva bun în toate încercările, faptele rele, greşelile chiar. O spune chiar Sfântul Pavel, în faimoasa afiramţie cu „felix culpa”: „fericită greseală care ne-a adus o asemenea salvare”. Deci chiar şi teologic vorbind, se pare că e ceva bun in greseala trecută, măcar faptul că ea a devenit o simplă trambulină spre o viaţă complet schimbată. O ocazie de schimbare, un şoc bun, o ocazie de a ajuge în locuri în care nu ai fi ajuns niciodată.

Ce e bun în cea ce acum numim greşeală? De obicei intenţia, dorinţa, intensitatea chiar cu care ai trăit acele lucruri. Perseverenţa în timp, chiar şi în ceva rău sau greşit, dar doar perseverenţa, cred, permite apoi o rotire de cârmă spre o altă direcţie.

Să mă explic. Nu cred în cei care spun „A fost OK pentru că am fost sincer, autentic, eu însumi”. E incompletă afirmaţia: trebuie să fii sincer, da, dar pentru mult timp, pe o direcţie, iar atunci când te decizi să schimbi, iarăşi să fii sincer, în a te schimba, pentru mult timp. Atunci da, merge. Pentru că nu e suficientă sinceritatea, e nevoie de o coerenţă umană din care rezultă o şcoală a vieţii, cu bune şi cu rele dar o şcoală. O formare de sine, cu greu, cu rateuri, dar o formare. O luptă, o direcţie. Chiar şi în cele rele, perseverenţa în rău se poate preschimba la un moment dat în perseverenţă în cele bune.

E nevoie de o şcoală a vieţii, în tot ce facem, asta e perspectiva care permite să tratezi cu îngăduinţă ceea ce numeşti greşeli, şi cu detaşare ceea ce numeşti acte extraordinare. Adică, avem nevoie de evoluţie, nu doar de schimbare haotică, la fel cum în profesie nu stăm prea mult pe acelaşi nivel, mereu adăugăm ceva, altceva.

Greşelile evidente din trecut sunt bune în primul rând prin modul în care ne oferă o viziune, un spectacol asupra omului din noi, cu rele şi cu bune, şi ne dau un fel de înţelepciune de care vom avea nevoie atunci când vor veni etapele în care chiar nu ne mai dorim să greşim sau nu foarte mult.

Apoi, cineva care se observă critic e, deja, evoluat. Pentru că sunt unii care fac greşeli, conform dogmelor sau doctrinelor, dar ei nici nu îşi pun măcar problema că ceea ce fac ar fi greşit, sau ar trebui schimbat. Prin urmare, cineva care azi e trist pentru trecutul lui dovedeşte calitate umană, dovedeşte că a urcat vreo 10 etaje, deja, faţă de acele vremuri.

Apoi, ce se poate face mai mult? Cum ziceam mai sus la început, să integrezi trecutul. Să vezi cum faptele greşite din trecut au fost trambulina, labirintul prin care s-a ajuns apoi la realizări, intenţii, dorinţe, trăiri mult mai înalte, potrivite, laudabile.

Se simte asta, se vede, iar cei care au reuşit să treacă prin ani negri, iar apoi ies pe partea cealaltă, sunt mult mai strălucitori decât cei care au mers ca fratele fiului rispitor, corect dar previzbil. Un exemplu, Robert Downey Jr, după nişte ani de toxicomanie, a reluat ascensiunea, cu Wing Chun by the way, mult mai reuşit şi devenind acum zilnic mai interesant ca personaj şi ca om.

E sensul unui cantec romantic dar interesant, ca text, din Sunetul Muzicii: „Nothing comes from nothing, Somewhere in my past i must have done something good”. Aici e ceva mai mult, şi greu de găsit. Nu doar că sunt lucruri bune în cele făcute greşit în trecut, dar dacă ne uităm bine de cele mai multe ori greşelile au făcut parte din veriga vieţii, din înlănţuirea care a dus apoi spre un stadiu OK, mai echilibrat. Dacă nu rupeam o relaţie de toată jena, nu dădeam peste următorul partener întâlnit într-o seară într-un loc în care altfel nu aş fi ajuns, dar am ajuns din disperare. Dacă nu făceam cutare greşeală, nu mă confesam apoi unui coleg de birou în bucătărie, cu care până atunci nu vorbisem niciodată, şi aşa mai departe. Până la eforturile greşite, care de la un moment dat încolo ne reprezintă în bine, deşi par greşeli pe moment. Iar în ce priveşte filmul Sunetul Muzicii, dacă Maria nu trăia totul cu intensitate, nu era trimisă ad experimentum în afara mânăstirii, şi nu i-ar fi atras atenţia atât de rapid colonelului von Trapp, ba poate chiar nu i-ar fi atras atenţia deloc. Din greşeală în greşeală, firul bun al modului în care Maria a acţionat, cu intensitatea, cu pasiune, a dus-o spre locul unde trebuia să ajungă, şi unde nu ar fi ajuns fără suma greşelilor ei de tactică, de comportament, de strategie.

Fiul risipitor, dacă nu pierdea tot cu inconştienţă, nu îşi redescoperea tatăl aşa cum a făcut-o. Rămânea în ţara străină. Iar apoi, fiul rispitor a dobândit o conştiinţă a ţării sale şi a casei sale pe care nu o avea, cu siguranţă, fiul cel mare şi cuminte, şi nu a avut-o pentru restul vieţii sale.

Despre asta vorbeam mai sus: nu e bine să greşeşti, dar dacă o faci, uneori tocmai intensitatea cu care greseşti e baza care permite apoi, într-o clipă uneori, să schimbi direcţia, să îţi dai seama că direcţia e greşită, şi care e direcţia bună.

Şi în această dare de seamă, dumirire, iluminare, stă de cele mai multe ori măreţia noastră. Ce putem noi face e să ne convertim spre direcţia bună atunci când o vedem cu claritate pe cea rea. Şi dacă ne gândim cei mai interesanţi oameni pe care îi ştim au luptat, au încercat, au greşit poate, şi apoi au devenit nişte oameni cuprinzători, încăpători, cu sufletul supra-etajat şi modular. Nişte oameni cu care nu te temi să vorbesti, pentru ca simţi că au acceptat definitiv faptul că radioagrafia nu prinde niciodată tot, că povestea e mereu mai lungă si mai interesantă decât ce reuşim noi să aflăm din ea, şi că tocmai în zonele nespuse şi neclarificate ale sufletului, dincolo de greşeli şi fapte bune, stă adevărata putere a omului de a se ridica în picioare, în întregime, tot, brusc, şi de a începe un nou episod în viaţa lui.

În orice clipă contează că eu am mers mai departe azi faţă de ieri, sau azi faţă de acum 10 ani. Eu singur ştiu asta, iar acest lucru e adevărat. Deci, ceea ce putem face, e să avem încredere în partea bună a oamenilor, a mea sau a altora. Restul, în afara acestei încrederi, e supoziţie, deci fantasmare.

Încrederea, însă, dacă ne gândim bine, e începutul şi sfârşitul vieţii personale. Începi eforturile, chiar pline de greşeli, dacă ai încredere în parcursul tău, şi menţii speranţa trează, la final, dincolo de tot ce ai aflat bun sau rău despre oameni, dacă ai încredere în „the good side” a fiecărui om. The good side, e mesajul articolului şi zic eu al creştinismului printre altele, nu are a face cu greşelile. The good side e un obiect de încredere, de speranţă, restul e acţiune pe teren.

Adică, chiar dacă ai avut o viaţa plină de fapte bune şi frumoase, pentru următoarele cinci minute ar conta tot încrederea, speranţa, că o să rămâi pe această linie. Aceeaşi încredere care e şi puterea celui care tocmai a greşit, la început de drum.

Prin urmare, ceea ce contează dincolo de greşeli trecute sau de puteri recente, e modul în care nu distrugem resortul de bază, încrederea în noi. Iar aici paleta de senzaţii e infinită: pentru unii, greşelile sunt un mod de a căuta puritatea personală, sau asta e intenţia, iar încrederea lor nu se pierde deşi greşesc ani de zile. Pentu alţii, fără greşeli dar perfecţionişti, cea mai mică ratare le distruge întreg edificiul construit ani de zile.

Pe scurt, greşelile nu ne definesc. Modul în care am greşit, da.

Şi putem întotdeauna extrage partea bună a modului în care am greşit sau a modului în care am mers mai departe. Pentru că, dacă am mers mai departe, am descoperit ceea ce defineşte omul dincolo de bine şi de rău: încrederea, în sens bun, în el însuşi, în partea luminoasă a călătoriei lui prin viaţă.

E simplu să fii încrezător atunci când ai doar 10 pe linie. Nu cumva adevărata omenie sufletească, pentru tine şi pentru umanitatea din tine, e să păstrezi încrederea în tine atunci când ai căzut? Şi să îţi dai seama că alegerea ta e cea corectă?

 

 

Nota. Legat de acceptarea propriei imperfecţiuni, eu citesc din când în cand texte despre spiritualitatea unei mistice din Normandie, Tereza de Lisieux, declarată Doctor al Bisericii Catolice în 1997 de către Papa Ioan Paul al II-lea, aici http://www.thereseoflisieux.org/spirituality/

 

Comments are closed.