De ce stăm şapte ani într-o relaţie care ar fi putut dura un an

Există perioade care se vor termina, ştim bine că se vor termina cândva în viitor. Se numeşte « a glimpse », spunea un film: o perioadă care are ca scop să se termine printr-un “insight”, dar pe moment chiar nu vezi cum s-ar putea face asta. Acum nu vezi decât că perioada va mai dura şi că, oricât ai încerca cu mintea să găseşti o rezolvare, tot nu poţi trece mai departe.
De exemplu o relaţie în care stai, dar nu ştii foarte bine de ce. Ai vrea să pleci, presimţi că ea se va termina, că nu e pentru tine, dar mai stai. Iar incapacitatea de a soluţiona durează de prea mult timp, te-ai obişnuit că “relaţia va mai dura, deşi nu e definitivă”. Dar poate fi şi ceva ce ai vrea să schimbi la tine, de exemplu fumat, sau la viaţa ta, cum ar fi demisia, o schimbare de stil de viaţă, dar nu e încă momentul.

Salvarea, presimţi asta, nu poate fi altceva decât ieşirea din relaţie, sau renunţarea la fumat. Dar, aceea e doar ieşirea, exit-ul. Iar pentru tine încă nu s-a terminat “gestaţia”.
Şi îmi aduc aminte de o prietenă care îşi povestea ultima relaţie: “am stat în relaţia aceea şapte ani, era un “pipi cald”. O metaforă glumeaţă la o bere, dar se pare că asta e interpretarea cea mai bună până la urmă, e o gestaţie, într-un fel unic: o gestaţie în care avem nevoie de acea stare pentru a ajunge undeva unde acum nu putem ajunge.
Şi ne pare rău, uneori, pentru că părăsim persoane după foarte multă vreme, sau stăm în găşti, locuri, proiecte, în care credeam din tot sufletul… iar apoi le părăsim. E totuşi corect: credinţa nu era încă pe măsura inimii. La început era o credinţă corectă, plină, dar se putea mai mult, pentru noi înşine.
Iar apoi ieşim, mergem mai departe, şi cineva ar spune: perioada aia ar fi fost la fel şi dacă ar fi durat 1 an. Dar a durat 7. De ce stai şapte ani într-o stare care putea fi rezumată într-un singur an?
Într-un fel, e corect. Pare necinstit, pentru că e un fel de experiment cu tine însuţi pe pielea altora, doar că acel moment ei bine numai după ce ieşi din el îl vezi ca fiind ceea ce era: un experiment. Etajul 5 la care ai zăbovit prea mult, în drum spre etajul de sus al blocului maturizării. Dar atunci când erai încă acolo, fără să fi ieşit din lift mai sus, nu puteai să vezi etapa respectivă ca fiind etajul 5: era doar etajul cel mai înalt la care ajunsesei.
De ce acest mister? De ce suntem neputincioşi să spunem stop, sau next, într-o relaţie sau într-un stadiu care, ştim, va fi experimental?

Poate pentru că există reîncarnare, zic eu, dar nu după această viaţă ci în timpul acestei vieţi, în sensul unor etape care chiar sunt sută la sută reale. Se trece din una în alta, până ce atingi statura ta justă ca om. Iar trecerile sunt adevărate, obiective, şi deci nu sunt doar subiective: de aceea universul ne respectă, cumva respectă etapele prin care trecem, şi adaptează contextul, melodiile de la radio, ţigările pe care le fumăm, hainele pe care le îmbrăcăm.

Şi logica e: trebuie să fumăm toate ţigările, trebuie să ascultăm până la capăt toate melodiile, toate albumele, trebuie să cunoaştem toate orele zilei şi nopţii în care ne aflăm, şi doar apoi va suna eliberarea. Doar apoi o să putem merge mai departe, sprijiniţi de acel punct de sprijin al lumii omului care se numeşte “cunoştinţa de cauză”.
E un paradox: ştim că se poate să nu fie acolo destinaţia, momentul final al călătoriei. Dar, acolo unde suntem, facem tot ce putem, investim timp şi bani şi dragoste, ne legăm sufleteşte de ferestre, de copaci, de răsărituri şi de speranţa cea minunată a inimii care ne dă atâta putere dar ne face totodată să suferim atât de mult dacă suntem – ei bine da, nesiguri de obiectul speranţei noastre.
E un paradox prin care putem trece, doi ani sau… şapte, sau nouă, sau mai mult. “Şapte“ e o cifră care înseamnă « destul de mult » pentru ca să ştii apoi că într-adevăr ai trecut pe acolo şi ai zăbovit. Şi e destul de puţin pentru ca să poţi relua viaţa de la început.
În ce mă priveşte, după un astfel de experiment iniţial de vreo 4, 5 ani, am întâlnit un “bătrân” care mi-a spun nişte lucruri despre mine, înainte să moară, iar apoi a spus de trei ori: “nimic forţat”. Cu mâna, descria un gest prin aer: “Ia-o uşor”. Şi doar mai târziu am aflat că uneori astfel de bătrâni ai lumii ne spun ce va urma, dar în cuvinte simple. Pentru mine, au urmat într-adevăr încă trei astfel de etape, sau cel puţin trei pe care acum le pot vedea, în care credeam că am “ajuns”, dar nu ajunsesem încă.

După ce trec două astfel de etape, deci… mai mult de una, situaţia ta devine foarte problematică, pentru că teoretic ar mai putea urma şi altele. După ce ai dat un rateu în sensul că ceea ce credeai tu platoul muntelui era doar o poiană şi mai e de urcat, ei bine nu mai ai încredere în tine, în ce vezi, în judecata ta. Stai acolo unde eşti, dar nu mai ai încredere în tine. Ştii că… da, ei bine nu ştii tot, singur nu vezi tot.
Cum ai putea şti dacă mai sunt etape, care sunt, când se termină de fapt drumul?
Ei bine din experienţa mea, aceste etape se completează una pe alta. Pe de o parte îţi spun ceva despre tine, despre ce ar fi propria identitate, asta dacă ai jucat jocul cinstit şi chiar te-ai implicat, şi deci chiar ai suferit. La finalul unei relaţii sincere, suferinţa devine auto-cunoaştere, şi atunci te bucuri. Iar pe de altă parte, etapele îţi spun ceva despre ce ar însemna echilibrul pentru tine, amestecul potrivit, omul sau locul care e bun pentru tine (nu perfect, ci bun. Bun cu tine, dar şi bun ca pâinea caldă, ca soarele de pe cer). Relaţiile din care ieşi sunt un fel de repetiţie fiecare reuşită în felul ei despre ceva ce va fi nu sufletul pereche sau relaţia perfectă, ci relaţia să zicem alchimică, din mijlocul lumii, relaţia bine dozată, care are ceea ceea ce ştii acum că vrei, ceea ce ai aflat că vrei de la un partener.
Şi deci poţi şti cât va mai fi de aşteptat dacă în interiorul traseului deja făcut ai învăţat să calculezi « cât va mai fi de mers ». Pentru că este un “Glimpse” mic, două, trei, aceste etape de un an sau şapte, dar apoi mai este şi un “Glimpse mare”, cel care le înglobează pe toate astea. Povestea mare, The Real Glipmse dă semnificaţie la toate celelalte, şi el se calculează din clipa în care ai vrut ceva serios de la viaţă (cam pe la 16 sau 18 ani) şi până ce ai sentimentul că ai ajuns cu adevărat undeva. La început a fost o dorinţă, iar la final înţelegi ce era, de fapt, acea dorinţă. Iar aici încape timp: şapte ani pare mult pentru o relaţie care se va termina, dar nu e mult pentru a afla înţelesul global al vieţii.

Sigur că teoretic vorbind am putea trece din experiment în experiment timp de zece vieţi de om, dar nu cred asta. Pentru că atunci când trecem printr-o experienţă anume, şi o facem cu tot sufletul şi din toată inima, ei bine eliminăm multe alte posibilităţi. Orientăm viaţa. Orientăm viitorul, îl forţăm să se dezvăluie, îl totodată îl forţăm să ia o formă, un chip, un nume.
Destinul, zicea cineva, se scrie pe măsură ce se împlineşte. Iar destinul fiecăruia dintre noi se dezvăluie prin etapele prin care trecem, până ce aflăm toate literele numelui său. În acel moment nu mai aşteptăm viitorul, ci ne trăim prezentul. Se ştie asta, se simte asta, e sigur că viaţa celorlalţi continuă, dar acum ştii care e “viaţa ta”, pentru că ştii cine eşti.
Nu e bine spus « ştii », mai degrabă « ai aflat », iar acest sentiment e inconfundabil, e melodia care sună trezirea, ca în Inception, după etapele care erau făcute să se termine, la etapa din “Prezent”.

Prin urmare e foarte posibil să stai şapte ani într-o relaţie despre care să te întrebi pentru restul vieţii de ce a durat atât de mult. Nu e nimic absurd în asta, şi nu e cazul să te culpabilizezi pentru asta, e mesajul acestui articol. Sunt lucruri normale, ba chiar lucruri care arată că eşti mai puţin superficial decât alţii care trec repede de la o casă la alta. Sunt lucruri care ţin de faptul că omul nu e animal (uneori parcă ar fi mai bine să fie animal, că nu ar mai suferi psihic) dar mai ales nu e maşină. O doamnă profesoară pe care o admir spunea că toţi creativii cu blocaje aşteaptă, caută, încearcă, dar vine el momentul în care, uneori chiar pe nevăzute, pe nesimţite, într-o bună zi se trece un prag şi iarăşi începi să creezi. Se trece dincolo, dincolo de blocaj, dincolo de etapa în care te zbăteai de ani de zile, şi trebuie doar să aştepţi acel prag. Pentru că de fapt acea aşteptare e timpul care face diferenţa între om şi maşină, timpul care face gestaţia de la “maşină care execută” la “om care intră în acţiune”.
Iar imaginea ei despre “aşteptarea pragului” mă duce cu gândul la pasajul cunoscut din Cartea Regilor, în care profetul Ilie iese din peştereă ca să îl întâlnească pe Dumnezeu. Prin faţa lui trec rând pe rând o furtună puternică, un cutremur, un foc. Dar Dumnezeu nu era în ele. Iar în final, simte adierea unei brize uşoare, şi atunci îşi acoperă faţa şi iese din peşteră. Aşa sună şi eliberarea noastră de etapele în care nu ne regăseam şi de care înceram să scăpăm, după ani de zile de furtuni şi cutremure sufleteşti apare ceva complet nou, ca o briză uşoară care suflă peste toate şi anunţă întâlnirea neaşteptată şi neobservată de nimeni care va pune din nou soarele sus pe cer şi speranţa curată în adâncul inimii.

Publicat pe Lapunkt, aici .