Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu

A reuşi o relaţie înseamnă a reuşi o întâlnire

Submitted by on 10 aprilie 2014 – 0:59No Comment
A reuşi o relaţie înseamnă a reuşi o întâlnire

Momentul de inocenţă în care, dincolo de iluzii, dar înainte de resemnare, poţi să observi un om pur şi simplu la fel ca tine. Această secundă de inocenţă ca recunoaştere reciprocă a unui prag de maturizare defineşte de fapt intimitatea postmodernă. E o cumpănă fragilă între iluzii şi resemnare care devine un moment de graţie, o poartă deschisă fugitiv în timp, prin care celălalt are un acces total la mine, iar eu la el: fără gelozie, fără milă, regrete sau aşteptări, într-o pură şi împăcată privire inocentă.

Privirea curată de la început, dintr-un trecut romantic şi plin de aromele copilăriei, s-a stins de mult. Suntem iremediabil singuri, intratabili şi mai ales inatacabili.

Deşi, la celălalt, totul e diferit şi străin, în final iese în evidenţă o slăbiciune a diferenţei: avem ceva în comun. Avem comun faptul că celălalt e şi el un călugăr, are acelaşi nivel de versiune monastică şi a trecut printr-o la fel de adâncă singurătate.

Pe măsură ce devii extrem de singur ajungi într-adevăr să observi pe cineva la fel de singur ca tine şi poţi remarca singurătatea ca trofeu.

Singurătatea ca invitaţie.

Singurătatea-curriculum vitae.

Întâlnirea completă e un prag invizibil imprevizibil în istoria vieţii. În timp ce îţi bei cafeaua cu un om care nu e perfect, nici minunat şi mai ales nu e “absolut”, brusc îţi dai seama că Întâlnirii ca atare nu îi lipseşte nimic.

După ce ai călătorit în lumea întreagă şi nu s-a întâmplat «nimic special», e nevoie de câteva secunde pentru ca totul să capete sens. Atunci când eşti destul de bătrân şi ai o poveste destul de complicată. Atunci când, pentru prima oară, nu mai faci greşeli de ezitare: we know WHEN to kiss and we know WHEN to kill.

E o întâlnire mai degrabă cerebrală decât sentimentală, o îmbinare a spaţiilor de viaţă mai mult decât a inimilor. Istoria se opreşte şi dintr-o dată se face loc pe lume. Se face loc atât pentru dorinţele psihologice de unitate, cât şi pentru personalităţile atipice formate în timp, cu poveştile lor insuportabile.

Capătul drumului nu e deci vreun suflet pereche sau vreo destinaţie finală, ci Întâlnirea ca atare. Nimeni nu poate să prevadă sau să pregătească o Întâlnire. O Întâlnire nu se aude, nu se pipăie – e probabil fenomenul perfect al vieţii.

Şi o Întâlnire e mult prea rapidă pentru ca să îţi dai seama dacă iubeşti sau nu. Probabil că ăsta e un al doilea prag: iubirea suportabilă şi totodată durabilă e o iubire de care îţi dai seama.

În mod normal relaţia nu va depăşi stadiul întâlnirii nici măcar pentru cinci minute. Dacă ar fi să dureze însă, ar fi nevoită să ducă mai departe toţi pixelii întâlnirii exact aşa cum sunt ei amestecaţi. Atunci de ce nu ar fi relaţia pur şi simplu o fidelitate faţă de pixelii unei întâlniri?

Criza intimităţii postmoderne ne obligă să construim o relaţie de o complexitate infinită, cu mii de variante şi forme, dar, pe măsură ce atingem limita acestei complexităţi şi avem sentimentul că ea va fi imposibil de suportat, perspectiva se schimbă în ultima secundă: se observă că relaţia infinită e de fapt nici mai mult, nici mai puţin decât o descriere sub formă de puzzle a sentimentelor infinit nuanţate ale unei simple întâlniri de cinci minute la o cafea.

Întâlnirea ca fenomen psihologic e deci un punct de conexiune între intimitate şi ieşirea în plan social, iar relaţia ca întâlnire pare în mod firesc pregătită să reziste în spaţiul urban contemporan.

O relaţie care rezistă în condiţii excepţionale nu e deci neapărat o relaţie excepţională decât în măsura în care reuşeşte să rămână o simplă şi firească continuare în timp şi spaţiu a unei întâlniri complete. Aici relaţiile se diferenţiază într-adevăr: nu toate continuă integral o întâlnire. Iar o relaţie care nu reuşeşte să rămână o Întâlnire, oricât de plăcută ar fi ea, devine mai devreme sau mai târziu o simplă gimnastică emoţională zilnică pe care fiecare partener o face de unul singur.

Relaţia infinită e o continuare firească în timp şi spaţiu a unei întâlniri complete.

A reuşi o relaţie înseamnă deci a reuşi o Întâlnire.

 (Ion Cosmovici, Cinci minute la o cafea. Eseu despre intimitatea postmoderna). 

Comments are closed.