Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Spiritualitate

After Life. Să-ţi începi viaţa de la zero

Submitted by on 11 mai 2015 – 18:50No Comment
After Life. Să-ţi începi viaţa de la zero

Sunt momente în viaţă în care trebuie să reconstruieşti totul. 

Pot fi momentele în care se termină o relaţie în care credeai, şi parcă se ruinează totul în jurul tău, sau momentele în care se termină un job plin, intens, sau plicticos, dar de foarte lungă durată. Dar, mai ales, sunt momentele în care tot ce ai construit ani de zile apare evident ca fals, incomplet, fals pentru cine eşti tu, sau fals pentru cine vrei să fii. Ai construit, intelectual, afectiv, simbolic, relaţional, ceva care trebuie dat jos în faţa realităţii.

Se termină ceva care trebuia să fie filmul vieţii pentru tine, ceva care era filmul vieţii tale, deşi tu nu vedeai asta ca pe un film, ci ca pe viaţa ta adevărată. Şi brusc eşti poftit afară din sală, toată viaţa ta de până acum devine o simplă sală de cinema, transpirată şi mirosind urât, şi te trezeşti pe un trotuar murdar, spre un metrou care nu mai are nici un sens acum pentru tine.

Viaţa ta e goală, oraşul e o sumă de clădiri şi de termopane. Trebue să o iei de la zero.

Merg în bucătărie, şi parcă nu ai de ce să te agăţi, încerci să cauţi un sens în melodiile de la radio, şi în acele momente parcă acele melodii sunt făcute tocmai să exacerbeze sentimentul că totul este, în mod crud, şi nu vesel, complet nou. Toate eforturile şi alergările şi speranţele sunt inutile, trebuie să te gândeşti să începi drumul de la zero, dar acum nu ştii încă în ce direcţie ai putea să o iei. Chiar dacă ai şti, ţi-ar lua nişte săptămâni bune până să îţi lingi rănile şi să îti faci bagajul pentru viaţa nr. 2 sau nr. 5 care te aşteaptă, poate, dar nu e sigur unde.

Ei bine face parte din viaţă acest sentiment de deposedare completă. Nu prea ştiu să spun de ce face parte din viaţă, pot însă să descriu momentul de reluare a vieţii, sau pot spune ce poţi face pentru a reveni printre oamenii care au un viitor. Şi mai pot să descriu dar nu e locul aici cum se pot pune cap la cap astfel de momente pentru că doar citite împreună ele sunt suportabile.

Sunt multe care pot fi făcute. Agende, noi planuri, o perioadă de lingere a rănilor. Timpul va trece, poate, va rezolva toate, poate, aşa zice gura satului. Dar dincolo de o listă de activităţi, e nevoie să muţi comutatorul de pe « pierdere » pe « adevăr ». « Adevărul vă va elibera », spune Biblia. De regulă oamenii trec la de pierdere la « realitate »: am pierdut, am intrat în realitate, care e dură… Nu, nu aşa. Ce e aia realitatea? Nu există realitate, în sensul a ceva despre care doi oameni pot cădea de acord în ce priveşte sentimentele sau parcursul lor, ca la matematică. Există realitatea mea, adevărul vieţii mele. Cei care spun “ai ajuns în realitate”, sunt oamenii cinici, care vor să ne pierdem definitiv speranţa.

Adevărul, insă, chiar dur, e într-un fel o destinaţie necesară a vieţii. Indiferent de motivele pentru care relaţia sau jobul nu au mers, acesta e adevărul. Deci, adevărul vieţii tale e în altă parte. Într-un fel, o mare pierdere de acest fel e extrem de dură, dar te eliberează de obsesia drumului de până acum. E obositor să te gândeşti măcar cât de mult mai ai de reconstruit totul, de la zero. Dar măcar, acum, într-un fel, ai şanse de o mie de ori mai mari să nu mai construieşti în gol.

Pentru că o construcţie, de relaţie, de job, de filosofie de viaţă, poate dura mult, ani de zile, luni de zile. Nu e vorba doar de persoana sau colegii cu care ai lucrat, ci de toate gesturile, zilele, strategiile. Astea toate, atunci când cad în ruină, devin schelele pe care nu le vei mai folosi, cimentul pe care nu il vei mai pune nicăieri, de acum, iar suferinţa imensă din aceste zile negre e garanţia că vei lua viaţa altfel în piept, cu totul altfel, de azi încolo.

E deci un sentiment de sufocare, pe de o parte. Dar si o nouă respiraţie. E ca o naştere, până la urmă. Aceleaşi staţii de metrou sau autobuz, acum fac parte din alt univers parcă. Iar tu eşti un Alien printre ele, tocmai pentru că ai crezut într-o viaţă care nu mai e vie, a rămas doar decorul din ea. Deci, logic, nu poţi fi decât un Alien, care are de construit o nouă viaţă. De ce asta?

Poate că adevăratul curaj nu e să te lupţi cu tata sau mama, cu autoritatea de orice fel, pentru a-ţi croi un drum de unul singur, şi pe cont propriu. Poate că adevăratul curaj e să construieşti din nou viaţa atunci când viaţa ta, în care tu ai crezut în afara sau în pofida părerii părinţilor prietenilor sau a societăţii, a căzut la apă. E greu mai ales pentru că am crezut în libertate, în ce pot eu să fac, şi îmi dau seama că libertatea nu era suficientă. E nevoie şi de un fel de noroc, de durată, de negocieri cu destinul pe care nimeni nu le poate imagina, nici chiar cel mai bun computer.

E nevoie poate să trec prin asta, deşi în acest moment nu ştiu de ce.

Ei bine am văzut multe cazuri din acestea, fie legat de relaţii, fie de job, fie de filosofia de viaţă. Şi concluzia pentru cele trei categorii e că tot legat de filosofia de viaţă era problema, … dar şi soluţia. Din păcate, filosofia noastră de viaţă nu ţine pasul cu realitatea. Avem o filosofie de viaţă, pentru că dacă nu o avem nu putem merge prin viaţă. Dar, mergem într-o direcţie după acea filosofie, şi direcţia nu era reală, iar după un timp totul cade la apă. Trebuie să ne dezarmăm definitiv? Nu cred deloc asta. Sunt mecanisme ascunse care se trezesc şi se pun în mişcare, tocmai în acele momente în care filosofia ta de viaţă devine incompletă. La fel ca tramvaiele care trebuie să se oprească în intersecţie să schimbe macazul. Tramvaiul e ok, conducătorul la fel, dar ai imaginat greşit direcţia şi ai imaginat greşit numărul şi destinaţia tramvaiului.

Suntem foarte cerebrali, credem că e destul să gândim bine, sau să citim cărţi, pentru a construi o filosofie de viaţă corectă sau folositoare. Şi iată că sunt lucruri mai de detaliu, de tip budist, gen macazul de la linia pe care mergem, buturga cea mică.

Acea buturugă mică, ne-raţională, iraţională, va conta de acum la fel de mult ca greutatea tramvaiului sau încrederea în mintea proprie şi în planurile ei. Pare mică, dar poate că e mereu acel detaliu infinitezimal care pare infinitezimal dar nu este: e mai mult, e a treia parte a lumii, al treilea ochi, a treia dată a ecuaţiei vieţii. Toate celelalte lucruri pe care le-am trecut cu vederea. Toţi ceilalţi oameni pe care i-am trecut cu vederea.  

Un şoc complet, în care se ruinează ani de zile, e de fapt întotdeauna o aterizare în lumea reală, care întotdeauna are o dimensiune mai mult decât credeam. Are trei dimensiuni şi nu două, sau patru şi nu trei. In acest sens, da, de acum o să ţin cont mereu de realitatea completă. (Dar nu în sensul că realitatea e crudă, asta zic cei care nu o înteleg, dar nu e corect sa spună ca e crudă, corect e să spună ca nu o mai înţeleg).

Ei bine, în noua lume pe care o accepţi după ce simţi că ai murit şi ai început o nouă viaţă, vor mai fi şanse, prieteni, iubiri, planuri noi. Dacă accepţi suferinţa până la capăt şi nu te blochezi pe ea şi în ea, dacă accepţi că viaţa are o dimensiune în plus, pe care ai ratat-o prin filosofia ta de viaţă de până acum, ai acces la o nouă lume: în care vei avea alte şanse. În trei dimensiuni, sau în patru, sau în cinci. Poate mai repede, poate mai alftel. Dar nu e absurd. E o trecere.

Iar timpul de refacere a vieţii nu va mai fi de încă zece ani, sau încă trei job-uri, calculat în dimensiunile dinainte. Pentru că atunci când suferi până la limită, treci într-un fel unele bariere, sau zidul de sunet al inimii, şi atingi viteze mult mai mari, întâlneşti lucruri şi oameni mult mai repede. Sau mult mai altfel. Trebuie doar să accepţi noua dimensiune a vieţii, pentru ca ea să înceapă să rezoneze iarăsi corect cu inima ta.

“The sooner you match what’s in your head with what’s in the real world, the better you’ll feel. When all this is behind you, a whole other world will open up for you.” Training Day, 2001.

Comments are closed.