“All we have to decide is what to do with the time is given to us”

Când toată lumea se plânge “sunt stresat”, deşi nu se vede stresul în chestiune, lupta e reală, mai mult decât o luptă corp-la-corp cu cinci duşmani deodată. Duşmanii, sunt atot-prezenţi: mailul de trimis, factura de plătit, proiectul de terminat, dosarul de imprimat, maşina de reparat. etc.

Bruce Lee spunea aşa: “când eşti acoperit în spate, eşti descoperit în faţă. Când eşti acoperit în spate, eşti descoperit în faţă. Iar când eşti acoperit peste tot, eşti descoperit peste tot". Atenţia, deci, e o putere care ne slăbeşte viaţa, si e riscantă. Iar azi, suntem sută la sută slăbiţi. Pentru că lupta e interioară, atenţia e interioară, deci suntem mai descoperiţi decât un luptător de arte marţiale care se apără în faţa a cinci duşmani.

Că lupta e interioară, asta vezi în scrumierele de pe masa unor oameni care nu fac mare lucru mecanic între ora 9 şi ora 17, dar care sunt fiecare prinşi acolo într-o muncă permanentă mai grea, de fapt, decât munca unui sat întreg care iese dimineaţa la câmp sub cerul albastru cu nori spre munte.

Munca noastră zilnică e o muncă care cere enorm în unele zone ale minţii sau ale emoţiilor, iar pe de altă parte lasă în stare de ruină restul personalităţii. În stare de nerecuperare.

Adică, pierderile sunt în orice clipă duble: mă stresează ce fac, acolo pierd toată energia mea, şi mă stresează faptul că nu pot să mă relaxez, pe de altă parte, şi pierd încă o dată toată energia mea. Sunt în dublă datorie de energie, la finalul fiecărei zile, şi chiar nu am de unde să plătesc.

De aceea nu mai vorbim de stres, cred eu, vorbim de o luptă fără milă de fiecare clipă, pentru a rămâne pe linia de plutire în ce priveşte profesia, banii, familia, prietenii, statutul social. Nu se vede că luptăm, cu cine luptăm, cât de mult luptăm, nu se vede care sunt victoriile noastre. Nu se ştie nici cât de mult luptăm pentru un gest simplu de final de zi, şi de ce uităm de la mână până la gură.

Procrastinarea, despre care toată lumea vorbeşte şi care atinge milioane de oameni, ar trebui să ne dea de gândit: oare chiar aşa, în progresul civilizaţiei şi al istoriei, oamenii devin nişte “impotenţi funcționali”, incapabili de nişte gesturi banale cum e plata facturilor? Păi da, dacă esenţialul luptei e în altă parte, atunci gesturile concrete devin neinteresante şi nu le mai putem face, pentru că energia noastră merge pe spaţii intangibile.

Spirituale? Greu de spus. Faptul că lupta e interioară nu înseamnă că e pur spirituală. E mai greu, e la intersecţia între trup şi spirit, pentru a menţine corpul în stare disponibilă pentru un număr de gânduri, alegeri, decizii, şi zâmbete forţate.

E o luptă interiorizată, oricum.
Ei bine, această luptă pentru a trece de la ziua de azi la ziua de mâine, nu se opreşte. E în minte, e în imagini, e în planuri, e în amânări, în reţineri, în frustrări nespuse, iar toate astea nu mai pot fi “resetate”, nu mai pot fi defragmentate. Suntem, cum spune Giddens despre modernitate, un camion nebun care goneşte spre viitor, nimeni nu îl poate opri, nici măcar direcţiona.

Camionul nu poate fi oprit, lupta nu poate fi oprită, rănile nu pot fi bandajate. Sunt convins de asta. Tot ce putem face, e să luăm cu noi, din zbor, alţi oameni, mai slăbiţi ca noi. Încă unul, să dăm un sens la această scenă teribilă, ca o scenă a cuiva care trebuie să salveze oameni. Dragi, prieteni, sau necunoscuţi.

Să nu ne oprim. Din contră, să apăsăm pe acceleraţie. Să mergem înainte, cu putere, şi să schimbăm sensul poveştii: nu ne vom odihni, sau nu ne odihni aşa cum am vrea, adică prin oprirea camionului. Camionul nu se va opri. Dar, putem lua cu noi pe alţii. Putem face din această cursă nebună o cursă pentru a trece de la o zi la alta încă un om, un copil un nepoţel, o prietenă. Mergem înainte, cu alţii după noi.

Trebuie să ne terminăm călătoria, şi să ne jucăm rolul şi misiunea, e ce îi spune Gandalf lui Frodo. Timpurie sunt nasoale, imposibile, finale, totuşi, pentru ceea ce trebuie să facem, adică să ne îndeplinim misiunea, mai e drum deschis, mai e o portita, o poteca, mai e viitor. Fix viitorul suficient pentru a face ce trebuie să facem. Nimic altceva.

“All we have to decide is what we do with the time is given to us”.

Nu trebuie să ne odihnim, să ne plângem, să ne retragem, să fugim, sa ne grăbim sau să încetinim, toate astea sunt pierdere de vreme. Trebuie doar să alegem modul în care mergem mai departe, pană la capătul călătoriei, - singura noastră șansă a tuturor.