A. Robbins, E. Tolle sau D. Carnegie: fiecare dintre noi poate fi mult mai mult decât ei!

Tocmai citeam niște chestii despre Anthony Robbins, și mi-am regăsit o întrebare pe care o am de mult. Oameni ca Tony Robbins, Carnegie, Daniel Goleman sau Lazarev, extrem de utili în anumite momente ale vieţii, ei bine după ce le citești cartea îţi spui: „Păi e normal, așa e, e normal ce scrie aici, simţeam de mult asta”.

Sigur, nu vreau să fiu ipocrit și să spun că oamenii aceștia nu s-au chinuit ani de zile să scoată la lumină, ca niste artiști, ceea ce toţi simţim dar nu știm să punem în scris sau în vorbit la fel de bine ca ei.

Vreau să spun altceva: în sute de texte, biografii sau povești, m-a interesat de ani de zile deja... declicul, momentul de revelaţie, momentul în care cineva ca Daniel Goleman se va interesa, din acea zi încolo, de inteligenţa emoţională, pentru restul vieţii și în vreo zece cărţi. Şi concluzia mea ar fi următoarea: toţi acești oameni au făcut o descoperire esenţială pentru evoluţia și dezvoltarea personală a omului.

Doar că... asemenea descoperiri mai întâi sunt mii, la fel ca stelele de pe cer. Şi apoi, asemenea descoperiri le facem cu toţii.

Ei doar au intrat în rezontanţă cu un moment de revelaţie. Au ajuns la momentul în care nu mai aveau nici o șansă, și atunci au simţit pe pielea lor o mare șansă de viaţă.

Iată o poveste-banc: Isus pleacă la drum cu doi discipoli, Petru și Ioan. Încep să urce un munte iar Isus le spune „Luaţi cu voi o piatră”. Petru, mai leneș ca de obicei, ia o pietricică mică, iar Ioan, zelos ca de obicei, ia un ditamai pietroiul. După ceva timp, transpiraţi, se opresc sub un copac. Petru, ca de obicei, anunţă „Învăţătorule, ne e foame”. Atunci Isus, cu o mișcare de deget, transformă pietrele în pâine.

Sunt oameni care suferă mult sau caută mult ceva, iar atunci când găsesc iluminarea e mult mai puternică decât dacă nu ar fi trecut prin ani de zile de încercări. Sunt convins că este ceea ce s-a întâmplat cu speakerii de care vorbesc, ei și alţii. Au meritat, prin ani de zile de încercări, iluminarea. Iar acum ei ne transmit o soluţie care nu e neapărat sută la sută potrivită, dar în care ei cred sută la sută, iar asta îi conferă acelei soluţii un impact ... aproape absolut.

Acum, perioada în care trăim e fascinantă pentru că avem acces la sute de astfel de iluminări. Dar e ameţitoare și haotică pentru că după fiecare din iluminările citite, deși simţim că am mai descoperit o „șmecherie”, tot nu am pus punctul pe I, degetul pe rană.

Asta pentru că fiecare dintre noi trebuie să pună „punctul pe i”, degetul pe rana lui. Uneori, „inteligenţa emoţională” e tocmai ce îţi lipsește, te ajută să te ridici peste problemele tale pentru încă o lună sau două. Dar, tocmai, te împiedică să mergi până la capătul crizei tale, și să ai momentul „tău” de iluminare.

Cine sunt acești oameni? Ei sunt ca în povestea-teorie a grecilor despre stele: o teorie cam halucinantă care spune că noaptea, dacă te uiţi la stele, de fapt dincolo de întuneric este lumină. Că pământul e în mijlocul unui cerc de întuneric, iar stelele sunt spărturile prin care se vede lumina de dincolo.

Așa sunt toţi acești speakeri: ei au spart puţin din întunericul care ne încojoară, spre lumea de dincolo: lumea luminii. Diferenţa dintre ei și noi este că ei au trecut dincolo prin acea spărtură, în lumină. Şi atunci, când citim o carte de-a lor, vedem o nouă stea: asta ne aduce speranţă și ceva lumină, dar noi, încă, suntem în întuneric.

Unii trec prin spărturile făcute deja de acești speakeri, trec cu totul și își schimbă viaţa. Dar alţii, ei bine trebuie să ia exemplu din spărturile făcute de alţii pentru a face propria lor spărtură.

De aceea cred că, citind astfel de texte, e bine să cauţi modul în care tu ai suferit, ai căutat momentul tău de iluminare. Sunt soluţii concrete, dar care pentru unii din noi înseamnă o nouă viaţă: de exemplu, nu controla totul, nu îţi fă iluzii, planifică, caută să ai un mediu ok, caută să îi asculţi pe ceilalţi, caută să îi înţelegi pe ceilalţi, fă o faptă bună, etc.

Printre toate aceste rânduri, pe care le citim și auzim, se prea poate să reușim într-o zi o spărtură în întunericul vieţii, care ne duce imediat la lumină. Acesta e drumul: căutarea momentului în care întunericul nu mai rezistă, se crapă, și ieși pe partea cealaltă. 

Şi odată ieșiţi pe partea cealaltă, toţi suntem la fel de carismatici și puternici ca oricare din speakerii pe care îi citim. Până și chestia asta sunt sigur că oricine o presimte. Şi o vede, la bunici, la fraţi, la prieteni.

NB. Iar psihanaliștii? Jung sau Adler au o complexitate de o mie de ori mai mare decât Dale Carnegie sau Anthony Robbins. Dar ei sunt încă jos, pe pământ, și ne descriu bolta cerească. Nu ne trec dincolo. Asta e treaba noastră.

Ce au special speakerii de azi e că ne trec dincolo de întuneric, pe unde au trecut și ei.

Totuși, rămâne de văzut. Psihanaliștii descriu doar, de jos, mii de porţi stelare, de teleportare. Iar speakerii ne trec printr-una din aceste porţi. Dar chiar și acolo, sus, dincolo, se prea poate ca unora să le priască lumina unde au ajuns, altora nu. De aceea, un psihanalist rămâne o călăuză cu mai puţine riscuri decât un speaker.