Anti-credit. Sau "de ce băncile sunt o aberație metafizică"

Problema băncilor nu e calculul pe care ele îl fac atunci când ceri un credit, o rată, şi altele de acest gen care se calculează. Oricât de nesimţit şi umflat ar părea unora acel calcul, rămâne că ai ales asta şi trebuie să accepţi calculul. Nu asta ar fi important, adică e altceva mai important: un sentiment de înstrăinăre şi dedublare care creşte în importanţă pe măsură ce trec lunile, şi nu ştii ce anume e acel sentiment.

Nu ştii pentru că nu se vede de la început. Problema băncilor nu e faptul că ar face vreo ilegalitate sau ar greşi undeva. Suspect în primul rând e tocmai faptul că nu greşesc!

Uneori ar fi de preferat tocmai ca băncile să mai şi greşească, în bine sau în rău, pentru ca să ai sentimentul că sunt schimbări, surprize, chiar şi rele, dar schimbări, aşa cum e viata, - schimbătoare. Pentru ca să ai ocazia să comentezi, să critici, să te îndoieşti. Mai ales, ca să ai ocazia să crezi că lucrurile “pot fi şi altfel”. Dar nu, băncile sunt previzibile, sută la sută corecte, iar de aici se naşte faptul că sunt metafizic ireconciliabile cu natura umană şi cu sufletul omului.

Pentru că problema băncilor e una metafizică. Inevitabilul scadenţei, ratei, plăţii. Timpul care devine fixat, bătut în cuie.

Or, omul are două feluri de timp, timpul exterior, şi apoi timpul interior, numit "durată", ne spune Bergson. Iar viaţa omului se mişcă mereu între cele două timpuri, de fapt merge mereu pe cele două coordonate. De ce e groaznic să afli că eşti bolnav cronic? Pentru că ţi se fură brusc tot timpul interior care face, de fapt, umanitatea. La fel e calculul unei rate, îţi elimină timpul interior, îl pune complet de o parte, iar tu eşti obligat să trăieşti în afara vieţii tale, într-un fel. Te exteriorizează în mod abuziv.

Problema băncilor nu e deci calculul, ci faptul că funcţionează complet în afara lumii oamenilor. Care e elastică. Mai întâi ca durată interioară, iar de aici ca posibilitate de amânare, de iertare chiar. Oamenii mai iartă, mai amână, mai te înţeleg. Înţeleg.

De aceea ne intrebăm ce e atât de neplăcut in relaţia cu bancile: ele, de fapt, nu există, sau atunci există într-o altă lume care e definită prin faptul că nu are legătură cu lumea noastră. (asta explica, printre altele, romanul filosofic “Momo” de Michael Ende, cu oamenii cenuşii care au furat timpul).

Pe când lucrurile din lumea oamenilor sunt personalizate. Gândirea umană e personalizată, şi merge de la om la om. Evaluează, diferit, de la caz la caz, de la impresie la impresie, de la istorie la istorie. Banca în schimb nu gândeşte, ea calculează. Iar contactul repetat cu acest tip de logică “care nu gândeste ci doar calculează” te poate duce la o disonanta cognitivă care să devină patologică şi chiar fatală.

Ce vreau sa zic, e că, în timp, ce creşte nu e creditul sau dobânda sau datoria sau mai ştiu eu ce legat de cifre, ci zona de înstrăinare a omului faţă de propria lui minte şi mai ales faţă de propria lui inimă. El are de urmărit un calcul care, dincolo de faptul că e corect, ascunde ceva dubios: ce? Păi asta, “că e corect”, fără schimbări, fără surprize. Din altă lume deci. O lume în care nu există iertare, amânare, înţelegere, o lume care e straină de lumea oamenilor.

Şi atunci ne pierdem încrederea că cineva va avea înţelegere pentru noi. Sau, ne pierdem încrederea în suprize. In imprevizibil, în schimbări, în orice fel de elasticitate a lumii, a vietii, a timpului.

Şi aici trebuie să acceptăm că frecventarea unei bănci are mari şanse să fie produsul celei mai profunde depresii prin care am putea trece. Pentru că din punct de vedere mental sau emoţional, o "durată neelastică echivalează cu cancer", direct. E o tumoră, o formaţiune "alien", din altă lume şi cu alte reguli. Mintea omului, iar apoi  inima, sunt elastice, diferite de la om la om dar şi de la o lună la luna, de la an la an, de la caz la caz.

Zic că e o aberaţie metafizică ipostaza băncii, care nu iartă. E ceva umilitor şi nefiresc şi şi împotriva naturii umane. E umilitor să predai ratele la o bancă, e ca şi cum ai făcut sex, o dată, când ai luat banii, iar apoi plăteşti pentru restul vieţii. Banca e cea mai jalnică curvă.

Să ne înţelegem, umilitor nu e cât plăteşti. Să zicem că ai nu ştiu, 500 euro salariu, şi trebuie să plăteşti 100 de lei o rată. Umilitor e că dacă în ziua x nu ai acea sută, trebuie să cauţi, să ceri, una peste alta nimeni nu te înţelege în acel moment. Eşti prizonierul unui calcul, eşti într-un fel o fiinţă fără interioritate, devii o suprafaţă, o exterioritate completă. Şi sunt convins că în astfel de momente de stres, de supărare, de nervi, apar bolile cronice de care toţi ne temem. Pentru că organismul reacţionează extrem, dereglat, la faptul că mintea omului se confruntă cu o situaţie complet aberantă din punct de vedere al naturii umane. O situaţie complet împotriva naturii umane, de genul să mai ai nevoie de doi lei până a doua zi iar întreaga ta existenţă socială, clădită de ani de zile, să depindă de acei doi lei. E o aberatie. 

Primejdia neplăţii face să pară inutil tot efortul tău de ani de zile: e un stres, la care o să mai revin, dar oricum mult prea mare şi mult prea anormal pentru sumele la care el se raportează de regulă. Şi chiar şi în această disproporţie stă aberaţia unei bănci: mai am 2 lei de plătit, altfel se întâmplă cine ştie ce tragedie. Sau, mă sună un SMS pentru că balanţa mea e -0,72 Ron, deşi am rulat mii de euro în acea săptămână prin contul acelei bănci… ingrate? Inumane? Cum am putea-o defini? Nu prea putem, de aceea singura soluţie e să o eliminăm din viaţa noastră.      

Oricum, de cât anti-stres e nevoie pentru a contracara stresul inmagazinat de un suflet din partea unei banci? E nevoie de o cantitate imensă, o ţigară sau o vodcă sunt nimic, uneori trebuie ceva mai larg decât o viaţă întreagă. Pentru că uneori e vorba doar de 5 roni, sau 50, nu e mult, dar stresul e la fel de mare atunci când, pe nepusă masă, banca îţi secţionează iar viata ta interioară cu o scandenţă de care uitasei. Şi îţi dai seama că treaba asta va continua. 

Ei bine tot Bergson are o altă afirmaţie rămasă istorică: avem nevoie in lumea asta super tehnologizata de un “supliment de suflet”. De un nou suflet, ce să mai, de “încă un suflet”. Dar nu mai e destul încă un suflet, e prea putin. Trebuie să il regăsim pe Dumnezeu.

Milioanele de centimetri cubi de stres indus de bănci cer ceva mai mult decât un suflet uman, cer un suflet cu S mare, un suflet al lumii sau “mare cât lumea”, iar acesta este Dumnezeu. Sau, se numeşte Providenţă. Acel Dumnezeu care are grijă de tine şi se gândeşte la tine.

Să ne înțelegem, vorbesc de perspectiva metafizică, vorbesc despre faptul că banca prin monstruozitatea ei nu poate avea ca reacţie a omului decât descoperirea lui Dumnezeu. (despre lucrurile creştine deja scriu pe alt site, acest articol e cumva unul de frontieră între spiritual şi creştin).

Atenţie, eu nu zic că Dumnezeu trebuie să apară în sensul că dacă nu ai bani, îţi rămâne să te rogi lui ca să îţi trimită printr-o minune banii necesari, (deşi e nevoie şi de asta). Eu zic că metafizic modul de a lucra al băncilor, fără înţelegere, este o anomalie pentru suflet şi deci cere reechilibrarea vieţii sau universului uman nu prin bani, nu prin solvență, ci prin ceva care ar însemna “regasirea credinţei şi încrederii că cineva te poate întelege”.

Păi Dumnezeu, el mai şi iartă, mai şi înţelege! De mii de ani e partea cu spovada, pe care lumea de azi, citită cu tot felul de laicisme de prost gust, o vede ca pe ceva penibil şi degradat, dar adevărata poveste e că Dumnezeul din creştinism, de fapt, mai şi iartă, mai şi înţelege. Ne-am plâns de vreo două sute de ani despre scaunul de spovadă, dar dincolo de partea lui de acuzare, a fost întotdeauna şi scopul lui oficial: ştergerea greşelilor. Povestea asta dincolo de realizarea ei istorică de la preot la preot începe in pasaje cum sunt cel cu fiul risipitor, care a luat toţi banii, i-a cheluti, iar când a venit tatăl său i-a dat haine scumpe şi un inel şi un statut pe care nu îl avea dinainte să fii plecat. De ce oare? Pentru că aşa a vrut el.

Avem nevoie, da, să regăsim acest tată care ne poate ierta. Tatăl fiului risipitor, e definit el de faptul că are bani? Nu, e definit prin faptul că îşi înţelege fiul. Sau, mai ales, prin faptul că o poate face. În sensul că are capacitatea mentală, şi în sensul că are capacitatea emoţională de a face acest lucru, de a înţelege. Poate face acest pas.  

Banca nu are capacitatea de a face acest pas, şi din acest motiv relaţia cu o bancă de care depinzi e cea mai degradantă relaţie pe care un om o poate cunoaşte pe parcursul vieţii sale.

Mai degradantă decât situaţia unui sclav din alte timpuri: stăpânul sclavului se putea îmbăta şi putea elibera sclavul, sau se putea îndrăgosti de el, sau de ea.

Banca nu poate face asta. Banca nu poate face altfel.  

De aceea vorbesc de Dumnezeu. Pentru că dincolo de toate prejudecăţile pe care le avem despre Dumnezeu dacă nu suntem credincioşi, indiferent cine este el pentru noi, el rămâne cel care “poate face lucruri”. Mai poate salva situația. 

Mai precis, el nu se defineşte în nici un caz prin faptul că “nu poate face altfel”.

Doar băncile contemporane s-au definit în istorie prin acest slogan oribil ”nu pot face altfel”.

Ei bine, trebuie să ne eliberăm prin orice preţ de cei care nu pot face altfel, pentru a ne trăi viaţa cu V mare, o viaţă “mereu altfel”.