Any Given Sunday - Viaţa ca o construcţie

Any Given Sunday nu spune cum să lupţi, şi de aceea este reuşit discursul: nu e vorba de tehnică, ci de strategie.

Al Pacino reface complet arhitectura jocului: ne-am obişnuit să vedem jocul ca pe o lupta pentru a da lovitura finală perfectă, când de fapt e vorba de o luptă cu entropia mişcărilor ratate şi ezitante.

Decât să căutam să dăm 3 mişcări perfecte care poate nu vor apǎrea niciodată, mai bine însumăm 200 de tentative semi perfecte: totalul va arăta mai bine. Aşa cǎ mai bine aruncăm totul în joc: arhitectura vidurilor din terenul de joc ne arată mai bine ce să facem decât cea a mişcărilor în sine: maximum ce putem face este să speram într-un total pozitiv.

Esenţa constructiei identitǎţii contemporane este evidenţiatǎ foarte bine în acest discursul lui Al Pacino. Nu ştim care este centimetrul bun, mai degrabǎ trebuie sǎ renunţǎm sǎ credem există un centimentru bun, cǎ o facultate ne duce la un job anume sau la vreun bun sfârşit.

Dar, orice centimentru, fie el facultate, voluntariat sau limbǎ strǎinǎ, e bun în mǎsura în care centimetrii sunt adunaţi în mod inteligent unul lângǎ altul, în timp.

Această imagine ar da socoteala de faptul ca deşi uneori aparent stăm pe loc ani de zile sau ni se pare că stăm pe loc, noi evoluam: da, evoluăm în straturile de cărămizi ale castelului personal, care e tot mai înalt deşi rămănem pe aceleaşi locuri şi se pare că nu ne-am schimbat cu nimic. Nu ne-am schimbat noi, dar castelul nostru s-a schimbat: de la cinci CD-uri şi un rucsac rupt în fund, acum avem un adevarat castel, invizibil, modulabil, mereu gata să ne apere sau să ne ajute.

Este castelul care ne va veghea mereu casa, mereu mai înalt decât casa fizică în care locuim, mai sigur decât cariera pe care ne bazăm.