Atunci când planurile ţi se dau peste cap

De obicei, asta se simte cel mai puternic legat de o dragoste care se rupe. Dar şi de profesie, de planuri de viitor: ce faci atunci când nu iese cum credeai, cum sperai?

Viaţa merge înainte, oamenii se urcă în maşini sau în trenuri sau în avioane, dar pentru tine toate aceste gesturi normale de dimineaţă sunt şi mai apăsătoare: ceilalţi merg undeva, se trezesc sau se culcă, iar tu nu mai mergi nicăieri, drumul e barat, lumea era până ieri o scenă de film dar acum a devenit un simplu depozit de obiecte mucegăite între care respiri, atât, ca un luptător de box în pauza dintre meciuri. Ce contează, e respiraţia, nu în sensul că ai anxietate de panică, ci în sensul că viaţa nu mai e “ceva ce vezi”, departe, e ceva ce respiri, aici, acum. Ceva brutal şi fără vreo utilitate de durată.

Am trecut prin mai multe din aceste scene. Nu a fost vreuna fatală ca boală, era vorba de planuri de viaţă, de viitor.

În acele momente te gândeşti la toţi oamenii care au trecut prin confruntarea directă cu destinul, gen stoici, Epictet, dar şi Romeo şi Julieta, şi te gândeşti că menirea omului e să fie un "nimic" în faţa destinului, şi că tot ce poate face omul e să aibă o părere, inutilă, dar totuși consemnată, despre toate astea. Totuşi, nu cumva ceea ce numim destinul în astfel de cazuri, adică restul de forţe şi restul de planuri din univers, nu cumva acest destin face şi el parte din plan?

Singura întrebare care ne ţine în picioare, când planul ni se dă peste cap, e dacă nu cumva planul era altul, era mai mare, mai cuprinzător. Oricare ar fi indiciile, semnele, raţionamentele, rezistă cei care într-un fel sau altul ajung să creadă că există un plan mai mare.

Veţi spune că e o formă de amăgire, dar eu pot spune că şi primul plan e o formă de amăgire şi că dacă vrem să criticăm tot ce face un om, putem să criticăm orice, chiar şi planul iniţial de a face o facultate sau de a asculta un muzician mai mult decât altul.

De fapt, contează întrebările colaterale ale ideii de plan mai mare: se justifică să existe un plan mai mare, mai cuprinzător, în cazul meu? Asta nu doar ca idee, dar legat de cazul meu concret. Se justifică să mai existe o parte a filmului la care nu m-am gândit? De cele mai multe ori, da. Altfel spus, nu e vorba doar că înceri să cauţi “cu totul alt plan”, de la zero, ci de faptul că lărgeşti perspectiva, în plus de ce vedeai tu în – până în - acest moment. Da, în acest sens, dacă perspectiva se completează, e firesc, se justifică să vezi mai departe, mai sus. Să speri. Să adaugi ce ai trecut cu vederea.

Ei bine, ce m-a ţinut pe mine în viaţă - mental vorbind – în astfel de momente, a fost, printre altele dar cel mai des, un citat dintr-o carte a unui franciscan, de fapt cartea mea preferată, un om care a fost deportat la Dachau şi a atins limitele care pot fi atinse, iar apoi ani de zile a scris cărţi despre spiritul franciscan. În această carte, e un pasaj despre Francisc din Assisi. Contează foarte mult ceva ce degajă acel pasaj, nu ştiu ce, dar ceva care are puterea de a transmite un sentiment că planul adevărat, oricare ar fi el, e încă în derulare, nu s-a schimbat. Planul cel mare e încă la program, şi trebuie să aşteptăm.

Iată citatul, momentul în care Francisc, trist pentru că fraţii săi, deveniţi foarte mulţi, începeau să experimenteze lucruri diferite de intuiţia lui de debut, merge să caute alinare la Sfânta Clara din Assisi. Ea îi spune aşa:

« Si l'une des sœurs de ma communauté vient pour s'accuser d'avoir cassé quelque objet par suite d'une maladresse ou d'un manque d'attention, je lui ferais sans doute une observation et je lui donnerais une pénitence, comme il est d'usage. Mais si elle venait me dire qu'elle a mis le feu au monastère et que tout est brûlé ou presque, je crois qu'à ce moment-là je n'aurais rien à lui dire. Je me trouverais devant un événement qui me dépasse. La destruction du monastère, c'est là vraiment une trop grosse affaire pour que j'en sois troublée profondément. Ce que Dieu lui-même a bâti ne saurait tenir à la volonté ou au caprice d'une créature. C'est autrement solide. ». Eloi Leclerc, Sagesse d'un pauvre. 

Va trebui să traduc, o să încerc. “Dacă vreuna dintre surorile din comunitate vine să îmi mărturisească că a spart ceva, din greşeală sau din neatenţie, cu siguranţă o voi mustra şi îi voi da o ispăşire, cum e obiceiul. Dar, dacă vine să îmi spună că a dat foc la mânăstire şi că totul a ars sau aproape totul, cred că în acel moment nu aş avea ce să îi spun. M-aş găsi în faţa unui eveniment care mă depăşeşte complet. Distrugerea mânăstirii e o treaba mult prea importantă pentru ca eu să mă tulbur cu adevărat. Ceea ce Dumnezeu însuşi a construit nu poate să depindă de voinţa sau capriciul unei creaturi. E mult mai solid”.

Totul ţine în aceste trei cuvinte, “c’est autrement solide”. Nu am găsit încă traducerea, altfel decât “mult mai solid”.

Aici e sentimentul, că unele lucruri sunt mai durabile decât însăşi puterea noastră de înţelegere.

Privim filosofia stoică adesea simplist, de genul “Nu a fost să fie”. Dar poate că acolo e ceva mai complicat, oricum teologia creştină aduce acest mesaj, nu e vorba că “nu a fost să fie”, ci că noi nu înţelegem neapărat sau încă ce se petrece. Se întâmplă totuşi ceva, se contruieşte un plan, dar nu am prins încă scenariul complet.

Dacă acceptăm că planul e mai cuprinzător, ne trebuie puterea de a aştepta să îl descoperim. Acest citat ajută, la a avea răbdare. Astfel de citate, de vorbe, de idei simple, ne ţin în viaţă, până ce realitatea devine din nou accesibilă. Avem nevoie de astfel de metafore simple, poveşti, ele sunt ghipsurile spirituale care ne poartă inima ruptă, până ce rana va trece. Ce faci când planurile ţi se dau peste cap? Cauţi vorbele care ţin mintea în stare de aşteptare, dar şi de curiozitate, până ce prinzi o poveste mai personală. Nu doar mai largă, mai cuprinzătoare, dar şi, paradoxal, mai personală. Una care te implică mai mult.

Pentru că, dacă există un plan mai larg, el va cere de la mine încă o luptă, încă o schimbare de sine, încă o schimbare de personalitate. Pare doar o filosofie în plus, o "vrăjeală" cum zic unii, dar planul mai mare, care îmi dă planurile peste cap, cere de la mine încă un efort,  un efort nou, o schimbare suplimentară. Cere ca eu “să mă dau din nou peste cap”, pentru ca lumea să revină la normal.

E un looping, ca un avion, al minţii pe de o parte, al vieţii concrete pe de alta. Dar şi al citatului faimos cu “căile mele nu sunt căile voastre”. Trebuie să ne reschimbăm complet viaţa, iar, deşi suntem la capătul puterilor, pentru a termina rotaţia de 360 de grade, şi a putea descoperi un plan “autrement solide”, “mult mai solid”. Planul nostru, oricat de frumos... poate că nu era încă destul de solid. Trebuie să mai mergem, până ce va fi "beton" planul la care ne vor conduce paşii.

De fapt, "La care ne conduc! pașii", simplu și firesc, asta dacă reușim doar atât: să mergem, chiar și orbește, înainte, și sa nu ne oprim aici - unde "morții trebuie să își îngroape morții".