Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Spiritualitate, Vocaţie si misiune personala

Avionul vieţii: zbor spre „ţara de destinaţie”

Submitted by on 6 septembrie 2015 – 16:16No Comment
Avionul vieţii: zbor spre „ţara de destinaţie”

Există pentru fiecare o decolare în viaţă, și, în mod normal, există, până la urmă, o aterizare.
Nu știi întotdeauna foarte bine când ai decolat, dar, în general, știi: a fost un calcul simplu, prin care ai plecat din orașul tău și te-ai dus să studiezi la facultatea x, o alegere care poate că e greșită în sine, dar, totuși, a fost “momentul”. Momentul de decolare, scânteia care a aprins motorul unui avion imens care se numește „a porni în viaţă”.

Zi după zi, începi să urci, cu sentimentul halucinant că… da, chiar ai trecut de anul 2 și urmează licenţa, chiar ai o prietenă de mai bine de 3 ani, chiar ai ajuns să lucrezi puţin într-o agenţie de publicitate sau la o multinaţională de care auzisei doar din filme. Lucrurile chiar se întâmplă, sunt reale, și mergi tot mai departe de ziua în care ai decolat.

Tocmai acest sentiment halucinant de efecte ireversibile şi tot mai largi în jurul tău produce un fel de angoasă a responsabilităţii. E bine ce am ales? Asta e tot sau “asta era tot”? Am făcut tot ce se putea? Oare nu cumva trebuia să urc mai sus, să cotesc mai la stânga, mai la dreapta?

În plus, ai sentimentul că avionul în care te-ai suit, adică viaţa ta întreagă, care decolează brusc şi complet spre viitor, e mult prea mare ca să îi poţi controla cu adevărat direcţia. Ești acolo, privești pe geam, iar fiecare alegere (referat, temă de licenţă, CV trimis, asociaţie, stagiu, job) înclină avionul spre dreapta, stânga, sus sau jos. Dar niciodată nu poţi ajunge în cabina pilotului. Nu poţi decât să mergi, tu, tot mai departe, mai sus sau mai jos atunci când e un gol de aer (de viaţă, de job, de echilibru sufletesc).

Cât timp mergem, unde mergem? De la un timp, e clar că ai ajuns foarte departe de casă, de ideile tale de la 15 ani, de visele tale (adică de imaginile pe care le aveai), de tot ce știai, voiai, imaginai. Şi nu mai poţi să te întorci, pentru că oamenii la care te-ai întoarce au mers și ei pe drumul lor, pe timpul lor, la fel ca în basmul „Tinereţe Fără Bătrâneţe”. Ești prins, în aerul nevăzut al vieţii tale personale, în aerul sufletului tău, între trecutul de unde ai decolat și viitorul înspre care te îndrepţi. Mergi încet, dar, totodată, foarte repede, ca un avion care doar pare că merge foarte încet, dar, de fapt, trece în câteva minute peste orașe, dealuri şi fluvii.

Jocul acesta, care îţi poate da rău de înălţime sau pierderea oricărei liniști sufletești, jocul de căutare a destinaţiei, e, de fapt, un joc în care va conta aterizarea.

Unii rămân în aer pentru restul vieţii: mereu mai fac o alegere, încă una, încă una, încă o mașină, încă un job, încă un curs de formare, dar avionul a mers prea departe, sau e prost echilibrat. Rămân mereu cu nostalgia de a se opri undeva, dar nu mai reușesc: sunt duși tot mai departe, viaţa le-a scăpat de sub control, e o călătorie pe care nu o mai pot controla, doar o suportă, zi după zi, la o cafea sau la o vodkă servită de stewardesă, alături de colegii de birou sau de viaţă. În aer.

Într-adevăr, e riscant să vii în alt oraș, să începi o facultate, să faci alegeri, să mergi la o firmă mai degrabă decât la alta. Pui în mișcare niște forţe mult prea mari pentru tine, mii de întâlniri, de destine, de accidente sau de șanse. Mii de ore la cafea, în metrou sau prin magazine, mii de informaţii și mii de ore în care dormi, ca un soldat care așteaptă o aterizare a avionului pe care nu o poate grăbi. Declanșezi o călătorie imensă care nu poate fi decât riscantă.

Totuși, e singura cale de a ajunge cu adevărat undeva. Adică, altundeva! Renunţi la toate lucrurile pe care tu le-ai putea face sau imagina în ograda copilăriei tale, și te urci în avion. Cine nu riscă, nu câștigă nimic. Cine nu trece prin deșert, nu ajunge în ţara promisă.

Dar care e ecuaţia care face că reușești până la urmă să ajungi, să aterizezi? Mai întâi, pe undeva trebuie să nu îţi pierzi speranţa: legile sufletului sunt la fel de șocante și de diferite de legile fizice ale mersului pe stradă (și prin viaţă) ca zborul unui avion la mii de metri înălţime. Să nu îţi pierzi speranţa că vei ajunge undeva, dar fără să poţi vedea când sau unde sau cum.

Iar apoi, şi de aceea e importantă metafora avionului, trebuie să înveţi să simţi singur etapele personale, care chiar există, iar metafora avionului e potrivită, zic eu, pentru a descoperi etapele călătoriei fiecăruia.
Pentru multă vreme, după ce ai avut sentimentul că urci mult și repede, acum pare că nu se mai întâmplă nimic. E un fel de liniște suspectă. Mai încape un master. Mai merge un job: tot la fel de liniște. Dar, în timp, pe nevăzute, inima ta se rupe tot mai mult de ce era când era mică, prinde tot mai mult alt aer, alte experienţe, o altă istorie, și devine tot mai mult o inimă nouă, adică mărită, cu o putere mai mare de a râde sau de a plânge, cu putere nouă de a vedea lucruri pe care la început nu le-ai fi văzut.

După un timp, simţi niște senzaţii noi. Simţi că ai trecut o frontieră importantă, că în mod sigur ești deja în spaţiul aerian al altei ţări. Simţi, trecând de ele, frontierele, găştile care se schimbă, hainele sau melodiile la fel, locurile unde ieşi în Week-End seara se schimbă şi ele. Istoria lor se simte prin schimbare, prin trecere, prin înaintare. Iar după mai multe cicluri de evoluţie, ca nişte ţări peste care treci şi care nu sunt spaţiul tău aerian, simţi că vine ţara ta de aterizare, simţi cu un al şaselea simţ noua ta ţară, care e acolo jos, deși eşti încă la mii de metri înălţime.

Ceva începe să se schimbe cu adevărat, iar lucrurile încep să se lege (sau să de dezlege) mult mai repede ca de obicei. În acea etapă e bine să îţi dai drumul în jos, să îţi pierzi controlul, să te lași dus de evenimente. Să accepţi întâlniri, telefoane şi invitaţii, să nu refuzi nimic. Să îţi faci curaj, sau să te laşi condus de curaj: sunt trepidaţiile pe care le simţi pentru că iei drumul în jos, spre aterizare.

Şi sunt mii de alte sentimente care îţi semnalează că începi să cobori. Acel sentiment mai puternic decât în alte dăţi că „lumea e prea mică” – întâlniri, sincronicităţi care se repetă tot mai des, tot mai repede. Sentimentul că lumea pare că se apropie de sfârșit, de dezastru, dar, totodată, sentimentul că sunt atâtea clipe și persoane frumoase în această lume, chiar şi pentru o singură zi de viaţă! E oarecum ca în matricile de care vorbește Stanislas Groff la naștere, iar acum e nașterea fără planificare şi fără doctor la ce va fi viaţa ta şi ţara ta cu “T” mare, viaţa şi ţara în care te vei simţi bine ca adult. Senzaţiile şi emoţiile devin intense, asocierile între trecut şi prezent se fac tot mai repede, avionul pierde puternic din înălţime și vezi tot mai aproape în dreapta ta sau în stânga ta detalii incontrolabile sau neaşteptate, simţi că derularea evenimentelor devine mai rapidă și mai puternică decât orice plan ai face sau orice plan de care te-ai putea agăţa.

Când aterizezi cu adevărat? Atunci când găsești “ceva” care te ţine jos, pe pământ, indiferent cât de mari sunt forţele care în jurul tău te trag mai departe. Atunci când inima ta devine grea, în sens bun, și te ţine legat de ceva. De cineva. Atunci când ai sentimentul că lumea a devenit bună, adică “mai degrabă bună decât rea, orice s-ar întâmpla”. Iar inima ta a devenit caldă, “mai degrabă caldă decât rece, orice s-ar întâmpla”. Atunci când știi că povestea ta, cu iubita ta, cu pasiunea ta sau cu visul tău pe care acum l-ai găsit – e o poveste care va fi mereu mai puternică decât toate poveștile, bune sau rele, care zboară în jurul tău. Atunci când știi că nu mai are rost să mergi mai departe, ci doar să contruiești tot mai mult această poveste.

În acel moment, tocmai ai aterizat. Cu bine, sau mai greu, cu bagajele aranjate sau aruncate peste tot în jur.
Oamenii care au aterizat cu bine din călătoria cu avionul vieţii observă la fel ca ceilalţi tot ce e rău sau trist, dar toate acele lucruri se duc pe lângă ei mai departe, ca niște păsări migratoare, iar ei rămân liniștiţi, în „ţara” lor – care poate fi doar o casă la ţară sau, din contră, o poveste foarte largă, cu zeci de prieteni și de proiecte, dar mereu o ţară stabilă, o ţară prin care e plăcut să treci și să faci o vizită. Şi, odată ce ai aterizat, metoda bună nu mai e călătoria, ci ambasada: trebuie să fixezi durabil locul pe care l-ai găsit, să îl aperi așa cum un ambasador își apără ambasada. Să pui un steag al tău care semnalizează că ţi-ai găsit locul și să îl aperi de toate avioanele care deasupra ta merg mai departe – și pe care le saluţi prietenește.

În fine, se poate să ai ţara ta de destinaţie deși e criză economică peste tot? Pai da: criza e la fel ca războiul sau dictatura comunistă: în toate astea, contează până la urmă ce spunea D’Artagnan lui Richelieu: „sunt unele lucruri pe lume care nu se pot vinde, pentru că sunt de neînlocuit: prietenia, onoarea, dragostea”. Mai lipsesc vreo două lucruri (vocaţia personală iar pentru unii spiritualitatea) și avem lista acelor 5 lucruri care, pe timp de ploaie sau de soare, fac o „ţară de destinaţie”.

Publicat pe Lapunkt, aici.

Comments are closed.