Bătrânii nu mor niciodată

Înainte, bătrânii nu mureau niciodată: intrau încet în bătrâneţe, ca un vapor care ajunge în port şi lasă ancora jos. Azi, ei mor de două ori: mai întâi în ochii noştri, cei care vedem că au început să îmbătrânească şi le numărăm leucocitele din analizele medicale, le citim colesterolul din felul în care merg. Apoi, mor a doua oară, cu adevărat. Cum am ajuns la aşa un coşmar?

Acum ceva ani, bătrânii erau o adevărată instituţie pentru mine. Am avut şansa să umblu prin mânăstiri în anii 90, să citesc cărţi scrise de bătrâni călugări. Orice bătrân cu ochelari era pentru mine un fel de instituţie în sine, chiar dacă îmi era bunic sau unchi şi nu era neapărat un duhovnic cunoscut. Îmi amintesc, de unii sau alţii la care mergeam să cer un sfat: cu mâinile lor cu pete maro, cum ridicau mâna la finalul întrevederii, cu un fel de putere a cuvântului la fel de mare ca a unui episcop sau a unui adevarat papă al lumii în care trăiau, zicând hotărât : « Încet. încet ». « Fără grabă ». « O să fie bine ». Sau, în mijlocul discuţiei, acei bătrâni din care doar pielea îmbătrânise, care dădeau brusc cu pumnul în masă, peste cărţile pline de notiţe mici şi de lupe şi de lămpi, enervaţi de una sau alta din actualitate: ei ştiau bine, din scaunulul lor mic, cum e lumea, din ce e făcută, ce e lumea, cât de mică e lumea zilei de azi faţă de puterea ascunsă a istoriei.

Bătrânii erau pentru mine din principiu nişte mentori, pentru că majoritatea bătrânilor pe care i-am cunoscut bine chiar au fost mentori, pot să dau cel puţin douăzeci de astfel de nume, oameni care trescuseră prin secolul XX cu fruntea sus. Când intrai în lumea casei lor nu aveai impresia că e locul în care lumea se sfârşeşte, ci tocmai invers: era locul de unde lumea se conduce. Locul de unde lumea începe, centrul lumii. Simţeai, din cum privesc şi cum ascultă şi când intervin, că tot ce ai văzut tu în viaţă e doar o clipire de pleoapă din ce au văzut ei de zeci de ani. Că tot ce poţi tu spune e pentru ei cât o respiraţie, şi aveau în ei viaţa şi respiraţie de peste şaptezeci, optzeci de ani! Că nu erai nici măcar născut încă pe lume, chiar dacă aveai 20 sau 30 de ani şi credeai că ai priceput în mare cine cu cine se luptă pe lumea asta.

Da, în camerele bătrânilor, prin ştiinţa lor, rugăciunea lor tăcută de noapte, sfaturile lor mergând cu grijă între masă şi bibliotecă, lumea nu ajungea la capăt sau la final, ci era tocmai acolo unde ea se conduce. În privirea lor era toată puterea şi măreţia unui împărat bizantin. Tot restul, agitaţia de afară, micile supărări ale zilei, tot ce ştiai şi tot ce te durea, devenea un fel de nor de pe cer, care nu avea legătură cu largul adevărat şi albastru al cerului istoriei care se deschidea în acele camere. Îţi dădeai seama că eşti cu mult mult mult în urma lucrurilor. Iar acest avans în mersul corect al lucrurilor şi al istoriei, pe care îl aveau batrânii, era ceea ce îi făcea puternici. Minunaţi. Mentori şi călăuze. Duhovici. Nişte oameni tineri, deci, pentru că erau pe picioarele lor în mijlocul istoriei, pe când noi eram nişte bebeluşi alăptaţi, care la cea mai mică ceartă în cuplu sau la prima mişcare neaşteptată în politică făceam pipi de emoţie, şi, mai ales, căscam ochii la ce vedea toată lumea mai degrabă decât la ce se întâmpla, de fapt, în lumea mare a istoriei. Bătrânii nu mai priveau decât pentru a se bucura de un copil, de o pasăre, de o rază de soare : în rest, nu era nevoie se se uite, ei ştiau.

Asta despre înţelepciune şi politică în general. Mergând apoi spre călugări şi viaţa de spirit, spre cultură şi ştiinţă, acolo cu atât mai mult un bătrân nu adună doar experienţă în sensul că ştie să facă contabilitate: el a mers spre lumină. El nu e doar avansat, e mult mai ajuns. E mai transparent. L-a lăsat pe Dumnezeu să fie ce este, pe oameni să fie ce sunt, şi-a cizelat inima pentru ca inima să fie ceea ce trebuie să fie: un recipient, după cum spune Sf. Toma din Aquino. În faţa măreţiei universului, istoriei şi a lui Dumnezeu, ce poate omul să facă, în ultimă instanţă, este să îşi deschidă inima larg, şi cam atât. După care, să devină ceea ce primeşte. Monseniorul Ghika spunea: "nu timpul ne roade, ci eternitatea e cea care ne cucereşte încetul cu incetul (ce n'est pas le temps qui nous ronge, c'est l'eternite qui nous conquiert peu a peu)". Prin urmare, nu timpul ne distruge, ci omul interior este tot mai aproape de lumea cealaltă, care nu e doar altă lume ci acea lume care e pur si simplu dincolo de ce se vede cu ochiul. Bătrânii sunt mai aproape de adevăr, oricare ar fi el, şi aşa ar trebui să mergem la ei şi să vorbim cu ei.    

Or azi privim fix invers. Nu privim dintr-un bătrân decât ce scot pe hârtie analizele. Azi, mărturisesc, şi eu parcă încep să văd lucrurile astfel, adică medical. Văd pe bieţii bătrâni pe străzi cu nişte foi mari de analize în mână. Abia înţeleg ei ce scrie acolo, şi ce mai au de făcut ca să afle cât de bolnavi sunt şi cât de urât sună boala lor. Se târăsc prin policlinici tot mai grei, şi sigur că toată industria asta de investigaţie nu are nimic eroic chiar dacă îşi are rolul medical. Mărturisesc că simt şi eu greutatea asta, şi văd altfel. Încerc să lupt, să nu gândesc aşa, să mă agăţ de ce ştiam în zilele în care bătrânii erau pentru mine nişte stânci, nişte faruri, mai mult decât nişte subiecţi de analiză medicală cu număr de asigurare socială.

Nu sunt împotriva analizelor, dar e ceva în societatea asta care scoate la lumină tot ce e biologie cu o obsesie la fel de bolnăvicioasă, şi uită complet tot ce ţine universul în mişcare, adică ceva mai mult decât materia, în cazul omului sufletul. Nu ştiu a cui e vina. Una peste alta, nu mai gândim uman, istoric, în mişcarea completă al lumii. Gândim doar prin metafora maşinii, care e o metaforă anti-umană: dacă are benzină, merge. Dacă nu, se opreşte. Dimineaţa, e nevoie de cafea, benzină. Iar la bătrâneşte, maşina nu mai merge. Trebuie să o ducem la fier vechi. Ceva nu e în regulă aici: privim lumea biologic, doar pentru că sunt tineri pe lume şi comparăm siluetele. Este o lipsă de cultură şi de civilizaţie înfiorătoare, să reduci lumea şi istoria unei vieţi la istoria siluetei. Am ajuns, la capătul civilizaţiei, în secolul XXI, la ceva mai sărac şi mai sinistru decat toate culturile şi religiile, fie ele şi cele mai primitive. Ne aruncăm la coş bătrânii, din priviri, din silă, şi cu asta ne aruncăm la coş şi pe noi înşine.

Desigur, astea sunt reflexe care se iau şi ajungi să gândeşti aşa. Că eu în anii 90 vedeam înţelepciunea în ridurile unui bătran, iar acum vad în ele nişte leucocite, este un fel reflex. Atunci, nu mă gândeam că acel bătrân va muri, ci cum să iau de la el întelepciune. Cum să ajung la el. Efectiv nu mă gândeam că mai are un an, trei, cinci. Azi, ma uit la el ca la un bolnav probabil pentru că în lumea în care trăim e aşa construită încât ne dă impresia că nu mai avem ce lua de la un bătrân. Uiţi că lumea nu e doar siluetă. Cum s-a ajuns aici? Cineva e de vină pentru că am ajuns să gândim biologic. Nu ştiu cine, sau nu vorbesc de asta în acest articol.

Oricum, dacă am ajuns să gândim biologic, în termeni de motor cu benzină, înseamnă că am uitat ceva. Ce anume? Sufletul.

Sufletul ne face unici, ne dă un destin în istorie, şi atunci fiecare bătrân întâlnit spune pe pragul uşii acel cuvânt de neuitat din poveste. Sufletul face că lumea e o poveste mare în care avem toţi loc. Dacă scoatem sufletul din ecuaţie, fiecare are un parcurs profesional, financiar, e deci singur, un tip biologic care lasă urme medicale şi financiare. Un animal, deci, de fapt. Am ajuns privit din punct de vedere comunitar o societate de animale egoiste.  O societate de fiinte conduse de propria senzatie, care îşi caută salvarea de la un duş cald seara, de la o bere rece, de la un prânz bun. O partidă de sex. Puţină emoţie când lumea te apreciază pe Facebook sau eşti cunoscut pentru ceva. Deci, senzaţii individuale. Greşesc undeva?

Sper că greşesc. Dar, dacă lumea asta s-ar putea salva de undeva, nu cred că mai poate fi salvată doar de la tineri, cum se zice de obicei. Poate fi salvată doar dacă, tineri sau adulţi, nu ne mai „omorâm” bătrânii, privind în ei « încă un an, doi, Cinci ». Dacă intrăm iar în timpul lor, singurul timp care conduce cu adevărat istoria. Acolo, de acolo, o să ne regăsim demnitatea şi o să putem să privim istoria în faţă, ca nişte oameni, nu ca nişte animale.