26 aprilie 2024
Povestea florilor
Matt Farrell: Do we have anything, like, resembling a plan, or anything?
John McClane: Find Lucy, kill everybody else.
Matt Farrell: I mean, more like a plan, like, a way to do that.
Pe Bruce Willis îl iubeşti sau îl ignori, nu pare a mai fi ceva de adăugat. Sigur, există şi cei care spun „Mda, e slab dar să ştii că face şi filme bune”. De regulă sunt cei care întreabǎ „care e mesajul filmului?”, iar dacă nu li se listează pe loc un mesaj nobil şi mai ales clar, nu se duc să vadă filmul (eu habar nu am nici azi care e „mesajul” filmelor Die Hard în afară de profunda înţelepciune a titlului). Totuși, dacǎ suntem atenţi, putem adăuga că trecerea între cele două tabere pro şi contra se face mai degrabă de la cei care îl ignorǎ (sau îl detestă) pe Bruce Willis la cei care îl iubesc, including subsemnatul.
Ce ar fi aşa de interesant la filmele lui? Mie mi se pare că e acea atitudine de Oboseală Cronică. Lumea e obositǎ, noi suntem obosiţi, iar Bruce Willis e cel mai obosit dintre noi toţi, mai ales când aude ce urmează sǎ facǎ pe când filmul nici nu a început bine. E acea cǎutăturǎ cu un rictus de obicei pe dreapta, ochii mari cât cepele care exprimă cumplita lui trăire, puţin aplecat pentru a îndrepta mai bine pistolul spre orice mişcă (suspect) sub soare – căutătura din seria Die Hard, din Mercury Rising, The Last Boy Scout şi altele.
Până la urmă, el face faţă. Dar importante nu sunt efectele speciale, urmăririle de maşini sau calitatea scenariilor – nimic original în filmele de gen –, ci tot acea oboseală cu care îşi porneşte maşina transpirat şi plin de sânge, cu care se uită prin oglinda retrovizoare la duşmanii care îl asaltează de pretutindeni, sau cu care comunică răguşit, în timp ce stă la pândă pe după vreun zid, strategia la care s-a gândit el cu ultimele lui puteri mentale. Şi strategia aceea deosebit de originală, care luminează deodată pe toţi spectatorii privind evoluţia ulterioară a filmului, este ceva de tipul „păi, planul e sǎ o gǎsim pe Lucy şi sǎ îi omorâm pe toţi ceilalţi”. E clar, nu?
Pentru „căutătorii de mesaje filosofice în filme”, probabil că tocmai îl prezint pe imbecilul fruntaş printre bǎieţeii de cartier care populeazǎ în mod tragic filmele contemporane de la ora 20 seara. Dar pentru cei care „ştiu” şi care se întorc seara dupǎ o zi grea – una din acele zile care dureazǎ cât o lunǎ sau cât un an întreg – detectivul John McClane nu e doar un divertisment de duzină pentru aterizarea pe canapea: e cireaşa de pe partea bună a tortului vieţii, actorul care transformă cu o replică şoptită între două grenade o searǎ banalǎ de marţi într-o seară plăcută de vineri.
Bruce Willis nu spune lucruri deştepte, dar le zice bine. Iată de ce el nu e citat cu respect după terminarea filmului (ca personajele lui Tarantino) sau nu e admirat în secret (ca gesturile măreţe ale Gladiatorului lui Ridley Scott), ci se trăieşte în doze de vizionare scurte, condensate, potrivite pentru finalul unei zile nebune. Mesajul său e o atitudine comprimată în priviri, între aprinderea nonșalantă unei brichete şi explozia cool a unui F-35 în grădina vecină, o atitudine care, de la scenă la scenă, ne trece pe nesimţite dintr-o oboseală brutală, uneori animalic de fizică, într-o oboseală „metafizică”.
Într-adevăr, Bruce Willis ne induce simpla senzaţie că oboseala e făcută pentru a ajunge la capătul filmului și al zilei, indiferent de „modul de a face asta”. Ne dǎ impulsul potrivit pentru a reuşi, la fel de „transpiraţi de viaţǎ” ca și el, sǎ facem deodată ochii mari, să privim ameninţător uşa camerei şi să pornim precauţi spre ultima scenă din script, „maşina de spǎlat” sau „cartofii din bucǎtǎrie”. Sunt eforturi la fel de spectaculoase ca scenele din Die Hard, în acele seri uneori banal de cumplite în care avem puţină nevoie de detectivul John McClane pentru a ne aminti care era planul: „păi,… sǎ salvez supa şi sǎ… kill everybody printre cartofii din tigaie”.
Publicat pe Lapunkt: aici.