Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Când e reuşită o viaţă reuşită?

Submitted by on 26 februarie 2015 – 11:04One Comment
Când e reuşită o viaţă reuşită?

Care este indiciul că viaţa mea a devenit una reuşită, sau, cum zic unii, fericită? Există un moment începând cu care poţi spune acest lucru? Mai ales azi, când mereu ai ceva de terminat, mereu ai ceva de completat și de pregătit înainte de a putea spune “gata, viata mea a devenit OK” ? 

Mai întâi, chiar dacă astepţi miracole, marele moment nu vine de obicei ca un obiect clar definit care aterizează de undeva din spaţiu. Şi chiar dacă ai parte de o întâlnire care îţi schimbă viaţa, aterizarea ia ceva timp, produce ca un fel de ninsoare care se aşterne peste toate: doar după ceva timp, la un moment dat, totul a devenit alb în jurul tău. Marele moment e mai degrabă clipa în care îţi dai seama că peste gri sau negru a apărut o culoare nouă care e peste tot în jurul tău. Marele moment e mai degrabă un stadiu nou la care a ajuns viaţa ta.

De exemplu într-o relaţie: pentru mult timp cauţi momentul în care să simţi sigur că iubeşti, să fii sigur că iubeşti. Dar există un paradox al inimii: formula care îţi aduce uşurare şi pace e mai degrabă “acum pot să iubesc”. A spune “pot să iubesc”, după câteva relații nepotrivite, pare să însemne mai putin decât “sunt sigur că iubesc”, dar e un sentiment mai larg, mai cuprinzător şi mai plin de speranţă. Pe acest sentiment se pot contrui mii de alte sentimente, gesturi, momente de viaţă, pe cand iubesc/nu iubesc e mult mai reductiv şi mai fragil.

Iar despre cuplul fericire/nefericire, se ştie că pentru un timp avem sentimentul că nu suntem fericiţi, nu încă, sau suntem de-a dreptul nefericiți. Acelaşi pardox: încercăm să ştim sigur că am devenit fericiţi – dar de multe ori mai degrabă căutăm să scăpăm de sentimentul de nefericire decât să fim fericiţi. Poate că dacă am căuta direct fericirea am face cu totul alte lucruri. Şi, la fel ca în dragoste, marele pasaj nu e de la nefericire la fericire ci de la nefericire la momentul în care spui “de acum, pot să fiu fericit”.

De acum, am destule în viaţa mea încât să pot fi fericit. Pe acest sentiment se pot clădi mult mai multe, mii de alte sentimente, stări şi momente, decât pe afirmaţia puţin hazardată şi fragilă “sunt sigur că sunt fericit”.

Dar când şi cum vine acest moment?  

Vine mai degrabă ca sentimentul pe care îl ai când vezi un film bun, care va deveni un “film reuşit” pentru tine. Iar prin “reuşit” nu mă refer la un film bun pentru un critic de film: mă refer la un film care îţi umple mintea şi ştii sigur că pentru ani de zile o să te gândeşti la el, o să facă parte din tine, din ideile tale şi din viaţa ta. Ei bine, niciodată nu ştii dinainte că o să vezi un film reuşit, nimeni nu îţi poate prezice asta, doar după un timp, de regula 30 de minute, simţi ca ai parte de un spectacol de referinţă, că ai păşit pur şi simplu într-o nouă lume.

Dar regizorul care a creat filmul a plecat de la zero, două-trei idei, câţiva actori, un scenariu, şi doar după un moment dat a simţit că “a dat lovitura”. Că a pus acolo “destul” pentru a intra în istorie, pentru a lansa un film reuşit.

La fel ar fi şi pentru viaţa de zi cu zi. Mult timp nu e încă “destul”, chiar dacă ai avut momente frumoase, ai prieteni şi ai cât de cât o situaţie stabilă. Dar nu e încă “destul”. Fericirea ca lipsă de nefericire ar fi sentimentul din inimă că au aparut destule în viaţa ta, că viaţa ta începe să intre în istorie.

Acel “destul” apare la un moment dat, şi de regulă apare printr-un detaliu care vine ca picătura care umple paharul. Iată de ce unii oameni se lasă de fumat într-o ocazie cu totul neaşteptată, alţii iau decizii pe care nu le luau de ani de zile în situaţii cu totul neprevăzute, iar alţii îşi părăsesc un partener toxic într-o seară de Ween-End după ce pierduseră orice speranţă să mai rupă vreodată cercul vicios.

Momentul în care treci dincole de stadiul “nefericit” e foarte bine ilustrat în discursul lui Al Pacino pe care l-am pus mai jos şi care e pasajul meu preferat dintre toate pasajele – şi filmele. Chiar dacă Pacino vorbeşte – ca de obicei – cam tare, găsim acolo o întreagă arhitectură a vieţii reuşite pe care Oliver Stone o face. Nu poţi şti când sau dacă vei fi victorios (Da/Nu) dar poţi şti că după un anumit stadiu, după ce ai adunat destule puncte forte şi lucruri bune în viaţa ta, victoria va veni ca o sumă “a toate astea”, un total care e mai degrabă pe plus decât pe minus.

Şi atunci, odată ce nu mai cauţi marele obiect care aterizează din spaţiu (un partener exotic sau un job de colecţie) începi să cauţi micile detalii care te ajută să faci un total bun. Reuşit. Odată ce nu mai cauţi un sentiment clar şi “sigur” de fericire, începi să te uiţi peste tot în jurul tău, la cele mai mici, noi şi neaşteptate lucruri. Le strângi în braţe aşa cum un copil îşi strânge toate cadurile de Crăciun şi le duce repede în cameră să le aranjeze mai bine. Şi după ce aranjezi cu grijă toate cadourile, se prea poate, dar nimeni nu ştie când, să faci Touchdown, la fel ca în filmul lui Oliver Stone. Să găseşti Obiectul care face totalul şi te trece în mod clar de partea cealalaltă a terenului de joc, în stadiul stabil în care viaţa ta a devenit “o viaţă reuşită”. O viaţă în care lucrurile merg mereu spre bine.

Iar uneori, din păcate, (şi subscriu) îţi dai seama că nu erai atât nefericit cât puţintel nesimţit: marele obiect deja aterizase, la doi paşi de tine. 

 

 

Un comentariu »