Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Cât de obosiţi suntem de fapt?

Submitted by on 16 iulie 2015 – 13:07No Comment
Cât de obosiţi suntem de fapt?

Acum câteva zile am pregătit un material despre « muncă şi regăsire de sine » în ziua de azi, şi punând cap la cap notele mi-a reieşit un calcul destul de bizar despre cât de obosiţi suntem sau care e graficul corect al unei zile în ce priveşte munca, odihna, şi mai ales regăsirea de sine.

Am plecat de la regula celor trei de 8, care vine de la benedictini: călugarii benedictini aveau regula de 8 ore de somn, 8 ore de lucru (la câmp de obicei), 8 ore de rugăciune (şi cântece, psalmi). Deci, 8 somn, 8 muncă, 8 rugăciune. Înspre secolul XX cele 8 de rugăciune s-au transformat în 8 ore de aşa-zisă « odihnă activă ». Bun.

Acum, să observăm două lucruri: trebuie să calculăm câte ore de muncă facem noi azi, raportat la orele de muncă sau odihnă activă din trecut, din alte secole. Iar apoi, să vedem de câte ore de odihnă mentală avem nevoie.de fapt, pentru că odihna mentală e odihna adevărată, nu doar cea fizică.

O să încep cu partea a doua, adică odihna adevărată:  nu e destul să ne oprim din muncă şi să facem un duş. E bun un duş, dar după ce oprim stresul din afară şi facem un duş, în principiu avem nevoie de un alt fel de odihnă, cea în care ne gândim la noi înşine, mergem la un teatru, ne descoperim pe noi. Pentru că prin muncă nu ne descoperim direct pe noi, ci lucrurile din jurul nostru, deci după muncă ar trebui să avem un timp în care, fără stres, sau descărcaţi de stres, să ne gândim la noi înşine.

Să revenim deci la primul punct, anume câte ore muncim azi. Înainte, erau 8 ore de muncă, munca directă, a câmplului. Puteai în acel timp să te gândeşti totuşi la tine, să meditezi dacă erai călugăr, să admiri frumuseţea naturii mai ales. Şi, mai ales, munca ta era directă, între tine şi obiecte, nu erau intermediari. Şi nu erai întrerupt de cincizeci de ori pe zi de o armată de imbecili.

Azi muncim mai ales prin intermediari, suntem permanent bruiaţi de la tendinţa de a reveni spre noi înşine. Adică, fie lucrăm cu cifre, cuvinte, tabele, pe un computer, fie lucrăm cu cohortele de imbecili sau uneori oameni mai deştepţi care toţi deschid uşa şi întreabă zilnic aceeaşi întrebare – asta dacă lucrăm în meseriile de comunicare. Şi probabil că peste două treimi din oameni au această componentă în fişa postului. Toate astea, cifre sau oameni care intră pe uşă, sunt activităţi în care ne pierdem pe noi înşine din vedere.

Şi deci, eu calculez că atât la nivel de stres, dar şi mai ales la nivel de ne-regăsire de sine, avem nu 8 ore ci mai mult, să zicem vreo 12 unităţi de oră-muncă faţă de rezultatul negativ al orelor de muncă din alte secole.

Bun, apoi venim acasă. Dacă reuşim să ajungem acasă. Dar nu reuşim. Restul orelor sunt pierdute de călătorii interminabile în autobuze transpirate sau in trafic, cu enervări claxoane şi ambulanţe care trec ca la război printre maşinile care nu se pot mişca. Stresul de a ajunge sau nu la timp la grădiniţă. Alergături apoi prin magazine, spermarketuri, etc. care se închid. Deci, acea alergătură, cu atât mai mult nu e o odihnă activă, e mult mai stresantă uneori decât munca de birou în sine. Deci, cele 8 ore de odihnă activă sunt de fapt în echivalenţă de « ore muncă stres » înca vreo 12 faţă de ce era în trecut timpul petrecut pe prispsă sau la umbra nucului.

Avem deci într-o singură zi peste « 25 de ore muncă stres », azi faţă de tot ce a însemnat 19 secole şi jumătate.

Ei bine, pentru aceste ore de muncă stres, nu e suficient că salahorul postmodern are dreptul la un pat, şi să sperăm ca doarme cât de cât bine, cu luminile de la reclame în creier dacă are un apartament printr-o piaţă sau bulevard mai central. Problema e că cele 25 de ore de « muncă interensitate stres » au in mod normal nevoie de un timp de oprire, de suspensie, de reflux al stresului. Să zicem vreo 5 ore e un interval corect.

Pe care nu le mai ai.

După care ar trebui încă vreo 20 de ore, acelaşi timp sau intensitate-timp, în care să te gândeşti la tine. Să revină fluxul cu lucruri bune şi de suflet. Să citeşti ceva frumos, un teatru, un film.

Uneori, da, nimereşti filmul, cam odată pe an, şi atunci acel film echilibrează o zi, respiri uşurat pentru acea zi. Dar nu e destul, pentru ca ai adunat deja zilnic câte 25 de ore de intensitate stres, şi ai adunat în suflet un timp tot mai mare in care balanţa nu a mai revenit la zero, in care oboseala ta privind liniştea ta sufletească creşte exponenţial. Esti obosit cronic, şi oricât te-ai opri, chiar şi un concediu de şase luni, nu ar fi suficient.

Practic după fiecare an de muncă ar trebui să avem un an sabatic. Acesta ar fi ritmul normal al vieţii de azi, dacă privesti lucrurile corect. Îmi pare rău dar asta e parerea mea, recitiţi calculele de mai sus. Sunt studii care sunt mai critice ca mine, şi care spun de exemplu că 20 de minute de trafic dimineaţă şi seara e suficient pentru a face un burn-out.

Deci, odată ce ai depăşit un an de muncă, fără un an de concediu intri în oboseală cronică. (Singura exceptie e dacă îti place tot ce faci la muncă, nu doar munca ci şi colegii şi şeful, iar asta e destul de rar, sub 5 la sută aş zice eu).

După cinci ani de muncă în ritm normal, nici nu mai ştii cât de obosit eşti. Mental, spiritual. Nici nu mai ştii pe unde s-a pierdut sufletul tău şi fundul bun al lucrurilor, lacul de sub agitaţia omenească unde lumea s-ar putea construi corect pentru imaginaţia şi dorinţele tale. Mergi înainte, dar nu mai pleci de la zero. Nu mai contruieşti de la zero, doar cârpeşti, adaugi, goneşti înainte.

Şi nimeni nu mai poate aduce arcul ceasului înapoi, la relaxare completă. Doar demisiile strălucitoare produc un moment de « intensitate stres bună », ca un foc de artificii de noapte, şi mai aduc un echilibru pentru să zicem şase luni de zile. Sau trei. Apoi, graficul oboselii creşte iarăşi exponenţial, rata de ne-odihnă revine la nivelul de hiperbolă. .

Sigura, veţi spune că WE-ul e destul. Nu prea este. Ar fi dacă am putea să facem doar activităţi reuşite, şi pentru cinci zile. Practic, o săptămână din două fără a munci, asta ar merge. Dar nimeni nu îşi permite aşa ceva.

De ce rezistăm? Pentru că omul e foarte puternic, iar asta se vede atunci când apare un copil şi vezi cât de puternic eşti şi de câte sacrificii eşti capabil. Doar că o carieră nu e un copil, iar după un timp se simte asta. Iar până la urmă nu am pomenit faptul că viaţa nu e făcută ca să ai, până la urmă, o sansă să supravieţuieşti. Supravieţuirea, din condiţia de bază a vieţii, a devenit o minune pentru care mulţumim cerului.

Cum am putea face să se evapore oboseala cronică? E foarte greu. E nevoie de a naviga împotriva curentului, curentul fiind această tendinţă de a merge mai departe fără a te gândi la tine însuţi, fără a lua suficient timp de a te gândi la tine însuţi. Iar pentru asta, ar fi două soluţii, pe care doar le notez aici, vor veni alte articole.

Mai întâi este ceea ce numesc carnetul personal, un carnet în care zilnic notezi ceva. Un mini-jurnal. Trebuie să lăsăm urme, pentru că să ne oglindim în ele, la final de săptămână, la final de lună, şi să nu avem impresia că am trăit ca nişte cosmonauţi. Fără un carnet personal, doar o psihanaliză de ani de zile ne poate scoate din starea de ne-cunoaştere de sine la care putem ajunge.

Iar apoi, e nevoie de poveşti reale şi contemporane despre misiunea personală a fiecărui om. Nu oricine are o mare vocaţia creativă, dar toţi avem o misiune zilnică de a ajuta oamenii şi de a face lumea mai bună. Dacă nu putem să ne odihnim cât ar trebui, găsirea unor poveşti reale despre rolul nostru azi în lumea asta nebună poate avea efectul de trezire, de reconectare cu sinele. Viaţa de supravieţuire individuală fără nici un sens prinde sens doar dacă în tot acest haos ne descoperim adevăratul job, de salvamari, salvamontişti, salvatori, şi întoarcem roata poveştii, cu toată greutatea ei obositoare, înspre noi înşine.

Un salvamar nu e niciodată prea obosit. Iar oboseala lui e un semn bun.

Probabil că lumea de azi nu mai poate fi reparată, dar poate că va fi, eventual, salvată, prin efortul zilnic al fiecăruia de a nu-şi părăsi postul şi de a crede în postul care i-a fost încredinţat, an de an, lună de lună, zi de zi, oră de oră.

Comments are closed.