Ce faci când ai impresia că se cere prea mult de la tine? (relaţie, birou, proiect)

Gen foarte singur. Gen ai impresia ca nu mai faci faţă. Poate fi un birou unde ai în faţa ta o sarcină mult prea grea, sau o relaţie în care ţi se pare că nu te ajută nimeni și cineva ar trebui să o facă.

Nu mă refer la situaţii spirituale, mă refer la situaţii relaţionale. Şi nu mă refer la situaţiile în care știai că poţi conta pe cineva (mama, tata, prieteni, sau chiar Dumnezeu) și acum ești obligat să iei o decizie pe cont propriu.

Mă refer la situaţiile în care pare că realitatea intimă sau socială cer brusc foarte mult de la tine, și ai tendinţa să te retragi într-un fel de cocon în care dai doar atâta cât știi, poţi, crezi sau vrei să dai. Celuilalt, fie că e partener, prieten, coleg sau patron. Sau mentor, partener de afaceri sau antrenor.

 E un prag pentru fiecare dintre noi în această trecere a frontierei de la ce știam, credeam, vroiam să dăm, la ce trebuie – să dăm. Uneori trecem pragul de nevoie, sau din greșeală, sau “până mâine” dar în unele situaţii, acelea în care ești chiar singur, suntem nevoiţi să alegem: trecem frontiera, da sau nu.

Iar sentimentul de singurătate, că vrei să strigi la cineva și ești doar tu cu celălalt sau doar tu cu echipa ta de proiect, acest sentiment e de fapt semnul că tocmai treci frontiera. Vocea ta e doar oglinda în care se poate vedea o altă voce, a unui alt personaj: tu cel cu inima ceva mai mare.

Şi aici am auzit povești. Oameni care în acest gen de moment, vroiau să abandoneze, să plece, și apoi și-au deschis sufletul, iar cu patronul cu care au vorbit sau partenerul cu care au vorbit sincer – ei bine au legat împreună o relaţie de o mie de ori mai strânsă, pe care ar fi ratat-o dacă urmau doar calea inimii și fugeau.

Asta înseamnă că în unele momente, a-ţi călca peste inimă și a merge pe calea raţiunii sau a datoriei înseamnă de fapt a-ţi lărgi inima.

Azi am întâlnit un cuplu de genul 50 de ani de căsătorie, cu locuit în mai multe ţări și trecut prin multe, simţeai la ei că au acceptat, încă și încă, pe celălalt, tot mai mult, până la a descoperi de fapt cine sunt ei capabili să fie alături de cineva. Si nu un “cineva filosofic” ci un cineva în carne și oase, cu gura care poate pute sau mintea care poate o ia razna sau sensibilitatea care poate se repetă și te rănește. E un paradox, dar ăsta e pardoxul: ceilalţi ne presează, ne forţează, iar pariul e de fapt: merg spre ceilalţi din obligaţie și cu frustrare, sau merg spre ceilalţi pentru că de fapt merg spre “mine” cel adevărat, spre “mine” cel plin de deschidere, întelegere, până la urmă spre “mine” cel pe care noi toţi îl visăm dar îl întâlnim mai greu, pentru că pe teren, în concret, acel cineva deschis e… un erou?

Acea singurătate e de fapt semnul că tocmai crești. Faci culturism sufletesc. E sentimentul dureros dar real și concret că te lungești pur și simplu ca om, te faci mai larg, mai profund. Mai simplu spus, erai mic și acum devii mare. Încăpător.

Ce înseamnă pâna la urmă un tip profund? Unul care știe să facă acrobaţii intelectuale cu analogia lui Aristotel iar în casă e metafizic un măgar sau un porc? Sau unul care poate face acrobaţii emoţionale, poate fi mereu o oglindă calmă și inteligentă pentru cel dinaintea lui, cel care e un extraterestru plin de trăiri și din faţa căruia nu poţi fugi cu nici o analogie, nici o metaforă, nici o tehnică de NLP?

Ceea ce celălalt cere de la tine poate rămâne o simplă cerinţă exagerată, la care nu dai curs. Sau, poate fi chemarea care are ecou într-un “tine” pe care nu îl cunoșteai, despre care auzisei doar din povești și filme, acel tine, sau “eu”, care e mai larg și mai solid decât universul. Pentru că, oricare ar fi greutatea, dacă nu o poţi primi în viaţa ta sau în inima ta înseamnă că tu ai o problemă: adică, te-ai definit ca un tip care nu vrea să aibă de-a face cu probleme. Te-ai definit ca un tip care nu vrea să se extindă. Dar, în clipa în care accepţi să te extinzi, căldura sau prietenia sau colegialitatea pe care ceilalţi o pot găsi lângă tine, la orice oră din zi sau noapte sau la orice bucăţică din suflet care ţi-ar fi rezervată dar acum e deschisă, toate astea te fac mai larg decât universul. E sentimentul pe care îl ai lângă astfel de oameni, largi la suflet, care sunt mai mari decât cartierul lor, decât orașul lor, decât ţara lor, atunci când ești în trecere în acel cartier, oraș, ţară. Prin acea viaţă.

Sigur, pot fi greutăţi care pot fi și mai ales trebuie evitate din diverse motive. Sunt cel mai mare susţinător al demisiilor (cred că 50 la sută dintre noi ar trebui să își dea demisia în seara asta) și sunt tot la fel susţinător al căutării unei liniști sufletești (fără probleme). Dar din faţa celuilalt care îţi pare că vrea prea mult de la tine nu e ok sa îţi dai mereu demisia. Uneori, trebuie să rămâi la post, să accepţi problemele, să accepţi că pentru el e greu, sau pentru tine e greu, și așa se face lumea mai mare. Altfel, fiecare rămâne în rolul lui, iar lumea așa cum o știm rămâne la fel, azi, mâine, poimâine.

Dar lumea se schimbă pentru că sunt oameni care iubesc sau sunt iubiţi (și ce înseamnă iubirea până una alta dacă nu faptul că accept sau sunt acceptat dincolo de ce ar accepta vecinul sau străinul de pe stadă?), și vezi asta mâine pe chipul lor.

Iar dacă toată lumea vrea să se schimbe și să se vadă asta pe chip, cea mai rapidă cale pentru a face asta nu e să cumperi o super-cremă exfoliantă: e să folosești momentele în care pare că se cere prea mult de la tine, și să te exfoliezi emoţional, să iei tu în faţă realitatea celui care îţi pune probleme, și, mai important decât să i le rezolvi, să nu dai bir cu fugiţii: mâine, lumea va fi mai mare. Iar privirea ta mai tânără. Mai largă, pentru tine, pentru el sau ea, și pentru toţi cei pe care voi doi, sau echipa, schimbaţi, îi veţi întâlni.

Şi îi veţi iscodi cu inima: aţi trecut frontiera? Aţi intrat în lumea mare? Aţi descoperit secretul? Dacă treci frontiera, nu te pierzi în celălalt, ci ajungi la tine.