Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu

Ce faci când te plictiseşti de prietena mică şi blondă şi să vrei una înaltă şi brunetă?

Submitted by on 9 ianuarie 2015 – 23:072 Comments
Ce faci când te plictiseşti de prietena mică şi blondă şi să vrei una înaltă şi brunetă?

Un articol de Week-End despre micile tentaţii cotidiene, de fapt e mai mult o întrebare filosofică: începi o relaţie cu cineva anume, un profil, un stil de viaţă, stil vestimentar, iar după un timp e oare fatal să te plictiseşti (bine, când iubeşti pe cineva nu te plictiseşti) dar să începi să te gândeşti că e interesantă şi altă ţinută, alt stil, altă vorbă, altă privire, altă culoare a părului?

Nu e vorba doar că prietena ta e blondă şi începi să te uiţi prea des la brunete sau la roşcate, e despre toate paletele de culori ale vieţii: în interiorul propriei istorii treci prin momente diferite, în fiecare an ai nevoie la un moment dat de tandreţe, alteori de susţinere, alteori de înţelegere, alteori de stimulare, alteori de prietenie. Iar toate astea sunt simbolizate de ce vezi în afara ta, adică până acum prietena ta tip sportiv american care îţi face suc dimineaţa era interesantă, dar devine interesantă şi hipioata roşcată care scrie jurnalul la ora 8 dimineaţa la cafea sub un geam mare şi luminos, etc. Toate astea, sigur, după Jung, sunt ipostaze ale sinelui de fapt, dar mergem prea departe.  

Una peste alta m-am gândit de multă vreme că vezi domne’ ce tristă e lumea asta pentru că nu le poţi avea pe toate, în toate felurile în care se prezintă aceste “toate”, culoare, priviri, pistrui sau nu, mod de a aranja casa, mod de a ieşi pe stradă, mod de a răspunde la telefon, etc, etc, etc.

Şi azi mi s-a părut că întrebarea se rezolvă dacă devine foarte filosofică şi urcă până la… hai nu neapărat “Dumnezeu” ci pentru acest articol putem vorbi de “Creatorul a toate”, despre care vorbeşte Julia Cameron în cartea ei despre creativitate.

Dacă Creatorul a creat lumea asta cu multe profiluri, stiluri, culori, ei bine ne-a lăsat liberi să alegem şi să începem. Dar prima reacţie, atracţia, simpatia, erotismul, chiar şi toate fantasmele sau scenariile erotice pe care le avem, sunt o reacţie directă, un dat, ceva format, fără contribuţie din partea noastră. Resimţim atracţie, o acceptăm (sau nu) şi cam atât.

Ei bine, de câte ori să începi o relaţie, alta în fiecare an pana la 60 de ani? Ideea ar fi alta: că e normal că te plictiseşti de simplul dat, iniţial, şi că probabil că tocmai Creatorul a lăsat lucrurile aşa, să ne plictisim după un timp, ca să fim obligaţi să punem şi de la noi, fiecare, cam… de toate.

Adică, el a creat lucrurile, dar ne lasă loc să fim şi noi creatori, la nivelul nostru, în cercul nostru mai mic dar la fel de important ca şi cercul cel mare. Să imaginăm, să construim – momente, situaţii, vorbe, gesturi. Şi, mai ales, o poveste peste timp.

O relaţie nu e doar suma reacţiilor de atragere – respingere, fuziune – anti-fuziune, nu e nici desfăşurătorul cronologic al momentelor trăite, e o poveste care începe atunci când dai de la tine, din tine, dincolo de ce ai luat, mai mult decât ai primit, mai mult decât erai dator şi era previzibil, şi astfel devii prizonierul darului tău, într-o alchimie care, apoi, devine un secret permanent care merge cu tine pretutindeni unde ajungi.

Dependenţa, deci, creează interioritate. 

De aceea, atunci când începi să te uiţi în jur, e normal, dar nu ne nimic grav: e doar semnul că a venit momentul să treci de la statutul de utilizator la cel de creator.  

2 comentarii »