Cea mai bună vacanță nu costă nimic. Despre minunata lună august

Multe din joburile sau schimbările de rută din viața mea s-au făcut vara, de obicei în luna august. Secretariatele sunt goale, străzile sunt goale, și doar cei care iau deciziile importante mai sunt prin birouri, în cămașă cu mânecă scurtă. Dacă ai noroc, poți avea o discuție mai relaxată. Si în acele momentele mai relaxate se fac conexiunile durabile, se imaginează prezentul și se bate palma cu viitorul.

Dar, mai ales, luna august e luna în care nu doar concret dar și în mintea mea s-au conturat deciziile. Schimbări profesionale, alte planuri de viață. Chiar dacă statistic verile au însemnat munți sau mare, un fel de coincidență venită din altă lume a făcut că vara apăreau și momentele cheie pentru mine ca om.

Luna august, cu vidul ei social și profesional, are funcția pe care o au meditațiile și retreat-urile pentru anumite tipuri de oameni care caută asta. De la sine, se deschid niște antene interioare atunci când pur și simplu te plimbi pe acele străzi pe care de obicei alergi printre oameni, cu două sau trei cafele în stomac. Acum esti singur, și nu mai ai înspre ce să alergi. Poți, deci, să „vezi”: prin tine, prin timp, prin planuri și proiecte, poți să vezi înspre trecut și, poate, pentru că asta e important, înspre viitor.

E frumoasă plimbarea vara pe marginea mării. Dar au fost multe veri, multe luni de august, în care parcă la fel de minunată sau chiar mai specială era plăcerea de a umbla pe străzile unde umblam de obicei, acum pustii, în ceva haine ușoare de vară, printre turiștii în bermude. Că ai timp sau nu de mare, că ai bani sau nu, e necesar, oricum ar fi, să îți iei timp pentru o plimbare prin locurile cele mai „calde” pentru tine, care acum se văd într-o lumină complet diferită. Ca după un film apocaliptic, te plimbi într-un oraș în care nu a mai rămas nimeni dintre cei cunoscuți. Imensa Mare Roșie s-a retras de o parte și alta a orașului, poți să te plimbi și să îți vezi propria viață, fără să fii cu adevărat acolo, și fără ca viața ta să fie cu adevărat acolo. Într-un fel nu mai exiști decât tu, și în același timp nu mai există decât orașul. Nu mai ești actor, esti spectatorul propriei vieți – cea interioară dar și cea exterioară.

Si, de aceea, e special acest moment de august, în care, înainte ca Marea Roșie să revină cu valurile ei să măture tot ce e al tău și să-ți spulbere liniștea interioară, ai ocazia pe care ai așteptat-o poate de un an întreg. Ocazia să reconectezi viața interioară și cea exterioară.

Acum poți să pui ca într-o oglindă perfectă lumea ta și lumea din jurul tău, viața ta și viața oamenilor lângă care alergi de obicei, pas lângă pas dar niciodată față în față. Si poate doar acum poți lua o decizie care te reprezintă, pentru că, pentru o clipă de ieșire din normal, ai ceva mai mult decât curaj sau voință: ai claritate, clarviziune, ai acel vânt aspru de vară care seamănă cu vântul care bătea prin deșertul Vechiului Testament atunci când marii profeți se opreau pe un colț de stâncă și încercau să audă  mai bine Vocea lui Dumnezeu.

Ai momentul potrivit.

Acest vânt de vară pe străzile pustii nu trebuie ratat. El spune ceva, ne vorbește, așa cum de două mii de ani creștinii știu că Dumnezeu vorbește prin vânt. Dumnezeu vorbește prin acel ceva invizibil, adierea ușoară, Spiritul, mâna invizibilă dar mai puternică decât gravitația, care inspiră dintr-o sursă neștiută această lume, spre locul în care lumea trebuie să ajungă pentru a-și găsi pacea.

Străzile pustii nu sunt doar pentru a ne relaxa. Sau pentru a ne „încărca bateriile” cum spun unii. Sunt tăcerea ridicată ca un zid în jurul secretului, în jurul descoperirii, în jurul clipei de regăsire de sine care este adevărata șansă, adevărata vacanță și adevărata plată care contează  după un an de muncă.

De obicei nu putem forța destinul. Trebuie să așteptăm ca organistul secret al universului să schimbe melodia vieții noastre. Dar iată că vara, la o simplă plimbare, e poate singurul moment în care putem face asta. Putem forța destinul, mai precis îl putem obliga să ne vorbească. Nu e nevoie de mult, e nevoie foarte puțin, și ceva foarte simplu: să nu mai facem nimic. să știm să ascultăm vântul. Să ascultăm șoaptele pe care de obicei nu le auzim.

Iar dacă găsești la o plimbare relaxată acel secret despre tine pe care îl căutai de un an, sau trei, sau cinci, nu e normal că așa ceva nu costă? Regăsirea - sau regândirea de sine - nu au valoare. Mai precis, au o valoare infinită. Iar dacă ne pregătim un an pentru o vacanță exotică, ceea ce e firesc și toată lumea face, e la fel de firesc faptul că Dumnezeu ar putea, din bagajul lui cu surprize, să ne rezerve momentul de „Aha experience”, cuvântul salvator pe care îl așteptam, la un simplu colț de stradă. Mai exact, tocmai acea stradă pe care ai alergat tot anul fară să prinzi nimic și fără să înțelegi nimic.

Cred că e normal că ceea ce va da sens la acea stradă plină cu stres, pentru următorul an, e foarte posibil că apară ca o minune nesperată tocmai pe acea stradă plină de transpirație. Pentru că Dumnezeu nu se încurcă cu detaliile, cu decorurile, cu locațiile de pe hărți, booking sau aplicații. El este adevărata Locație, iar noi, de asemenea, suntem adevărata Locație care ne interesează de fapt, dacă dorim o pace care durează. Asta e harta pe care o uităm în timpul anului: pelerinajul între cele două Locații - eu si Dumnezeul meu. Restul e doar o Recentrare permanentă a hărții. Deciziile care ne interesează sunt de fapt șoaptele care ne recentrează harta, iar ele se iau foarte ușor odată ce reușim să ajungem cu bine la minunata lună august.