Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Blog

Cei care-am fost… Cercetași.

Submitted by on 22 iulie 2014 – 1:24No Comment
Cei care-am fost… Cercetași.

O mica amintire despre cercetășie. 

Cercetăşia a fost începutul, prima etapa din viaţă care a fost a MEA cu adevărat.

Trebuie spus că cercetăşia e un fel de minune care durează de un secol. Dacă o iei la bani mărunţi seamănă cu multe alte asociaţii de tineri, cu grupuri care merg la munte, privită din afară nu pare să fie decât o combinaţie de deja-vu-uri. Dar faptul că a ţinut timp de un secol (cel mai schimbător secol în materie de pedagogie şi teorii educaţionale) arată că în spatele acestui deja-vu se ascunde un spirit anume, un fel de a face lucrurile, care m-a fascinat de la început.
Cercetăşia a fost din prima clipă un loc în care se îmbina efortul meu cu ceva ” sfânt „, primul loc în care puteam să cred în ceva şi totodată să îmi petrec ziua printre mii de detalii uneori de-a dreptul rustice. A fost prima întâlnire corectă şi concretă între un vis şi o realizare.
Cercetăşia înseamnă un loc între munţi, un spaţiu pe care construieşti de la zero totul. De la locul de foc până la orele petrecute cu patrula în jurul focului. Astfel cercetăşia este un ciclu fericit, în care ieşi om pe partea cealaltă, de fiecare dată mai mult om. Iar apoi orice excursie normală, orice drum cu un grup are şanse să rateze. E clar că o excursie nu devine absolut sigur ceva de neuitat. Tine de noroc, ţine de vreme, ţine de starea sufletească.. Ce ar fi inedit la cercetăşie este că în aproape toate cazurile, fie că era vorba de o zi sau de două săptămani, totul devenea de neuitat. Aproape fără excepţii.

Pentru o bună perioadă de vreme, cercetăşia a fost singurul fenomen care avea putere absolută asupra unui suflet haotic de liceean, asupra mea sau a altora: în cercetăşie totul reuşea, totul , oricât de greu, cu oricât de multă ploaie sau foame, se transforma în victorie şi bucurie. O tabără încheiată devenea imediat în amintiri mai importantă decât straturi întregi de amintiri cu veri calde pierdute prin curtea şcolii. Aşa încât pe undeva cercetăşia nu a devenit niciodată amintire pe care să o văd în întregime. A rămas undeva înspre realitate, ca o percepţie mereu prezentă. Ca şi cum odată ce am deschis ochii în mijlocul unei tabere, nu mi i-am mai închis apoi niciodată. Acele privelişti şi momente au devenit exact parte din mine, nu s-au spart niciodată în amintiri. 
În ce priveşte prietenii cercetaşi mă întreb şi acum dacă am găsit în grupul format în stil SUF cei mai interesanti prieteni din toate oraşele care luat parte la tabere, sau străluceam toţi tocmai datorită cercetăşiei. Probabil amândouă sunt adevărate. Ce e sigur e că în câteva luni, după ce am început să ne cunoaştem, cei din Bucureşti cu cei din Cluj pentru început, aveam deja toţi o experienţă a prieteniei care depăşea tot ce colegii noştri aveau să vadă în patru ani de zile de liceu. In Romania se pare că cercetăşia a mers foarte mult pe prietenii, oameni de calitate. Asta a fost şi riscul ei, nu prea pare să funcţioneze prin simplă inerţie a unei birocraţii.
Poate nu par aşa nostagic cum mă ştie lumea faţă de cercetăşie. De fapt la un moment dat am simţit că tabăra în munţi nu poate dura la nesfarşit. şi pe undeva nu am vrut să mă întorc niciodată acasă, în oraş. Nu am vrut să pierd acea atmosferă unică şi inconfundabilă. Aşa că am încercat să văd cum se poate prelungi cercetăşia din munţi spre oraşe, spre şcoli, baruri şi alte locuri. Incet-încet am învăţat să caut locurile vieţii mele pe principiul taberei de cercetaşi. în linia acelui spirit. Deşi am umblat prin multe locuri, pot spune că am reuşit asta de fiecare dată. Sub o formă sau alta. 
Pană la urmă am ajuns la concluzia că lumea de azi poate fi privită foarte bine ca o tabără de cercetaşi. Se pleacă de la zero, contează doar ce poţi face tu singur, şi ai ocazia să înveţi să te descurci, să aduni brevete invizibile care iţi deschid uşile de care majoritatea se lovesc. Ai ocazia să fii… cercetaş de unul singur. Propriul cercetaş. Mai mult, pedagogia cercetăşiei poate da seama în mod corespunzator de psihologia vieţii cotidiene. Destul de elitistă, cercetăşia devine una din singurele perspective satisfăcătoare în ziua de azi. Pentru că este printre singurele teorii care subliniază că singurătatea în acţiune nu duce la alienare, că există un secret şi o bucurie în muncă de unul singur. Că primeşti confirmarea pentru efortul tău prin pădure… doar seara, la focul de veghe. Că prietenii nu sunt făcuţi să te ajute, ci pentru ca să te bucuri seara de prezenţa lor.

Aşa că nu am de ce să fiu nostagic, doar că cercetăşia mea de azi nu mai prea seamănă deloc cu cercetăşia din munţi. E o cercetasie in oras, … dar despre asta o sa revin. 

Ion Cosmovici: am fost in Asociatia Cercetasii Crestini Romani, apoi am avut onoarea de a face parte din Asociatia Cercetasii Muntilor, iar inima mi-a ramas la asociația in care mi-am dat promisiunea de cercetas: Scouts Unitaires de France. SUF, mai pe scurt. Desi Scouts d’Europe sunt aproape la fel de buni.  

Comments are closed.