Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Cei şapte ani de pe stradă: atunci când ne purtăm cu străinii ca şi cu cei dragi, iar cu cei dragi ca şi cu nişte străini

Submitted by on 9 septembrie 2019 – 21:46No Comment

După cei şapte ani de acasă, plecâm în lume. Şi ajungem să ne simţim aşa de bine în lume, că până la urmă ne place mai mult pe-afară iar înăuntru nu mai ştim foarte bine cum să ne purtăm. Suntem acolo pentru că trebuie.

De fapt, e uşor să te îmbraci frumos în metrou şi să alegi un parfum. E mai greu să ne acordăm interior cu ceea ce este adevăratul timp al unei familii, al unor familii, al unor istorii personale. Vrem prea mult, prea repede, sau aşteptăm prea puţin, prea rar.

Dar secretul vieţii e în acele lucruri pe care nu le putem controla. Cum e mersul unei Biserici, care se adună duminica, şi cum e mersul unei familii, care se adună la sărbători. Atunci când apare o mare durere, deodată acea familie care nu părea prea interesantă devine lucrul cel mai important din lume. Fundamentul, pânza solidă pe care scriem doar uneori un nou episod al vieţii, acea pânză de susţinere care, de fapt, este tocmai adevărata istorie, minunată mai puţin pentru ce se întâmplă azi şi mai mult pentru că lucrurile au loc să se adune mâine, zi după zi.

Aş vrea să dau o notă de comportament, care nu e doar un sfat pentru alţii, e mai întâi un sfat pentru mine. Astăzi mai ales avem tendinţa să vedem imediat răul, să ne iasă din gură tocmai ceea ce ar fi ultimul cuvânt pe care ar trebui să îl spunem. Avem tendinţa să spunem în aceste întâlniri de familie ceea ce ne stă nouă pe inimă, sau pe limbă. E corect? Ni se pare că da. Simţim asta ca fiind ceva corect, just, echitabil. Pentru că… ei bine „pentru că aşa simţim” în acel moment. Până la urmă acesta e criteriul, şi el nu e neapărat just, dacă stăm să ne gândim bine. E doar facil sau cel care sare primul în ochi.

Deja Dale Carnegie spunea că, la o masă festivă, dacă şeful zică că sunt cinci Evanghelii şi tu şii că sunt patru, nu e deloc momentul să spui sus şi tare că de fapt sunt patru. Asta, ca să fii bine văzut în societate. Nu trebuie neapărat să fim de acord cu acest tip de trecere prin viaţă, dar dacă oamenii se chinuie să fie atenţi cu colegii şi necunoscuţii, nu ar trebui să fim cu atât mai atenţi cu cei dragi? Cei dragi, de la un bibelou sau un diamant adus cu grijă în casa noastră, devin foarte uşor, în timp, lada de gunoi de după colţul uşii. Zidul pe care ne sprijinim ca să ne ştergem oboseala, fără să ne mai pese că murdărim acel zid. O “statuie vivantă” de la care avem în continuare aşteptările pe care le avem de la colegii de birou, dar pentru care nu mai avem deloc acel ceva în plus pe care colegii nu îl merită. Nici măcar bunul simţ pentru colegii de la birou nu îl mai avem în familii şi în case.

De ce am ajuns să ne purtăm cu străinii mai bine decât cu cei dragi, şi de ce ajungem să ne purtăm cu cei dragi mai rău decât cu străinii, în parte nu ştiu şi în parte nu pot dezvolta aici. E un fapt. Se pare că dacă dragostea durează trei ani, după aceea nesimţirea se acumulează la fel de inexorabil, până la a face dintr-o familie ultimul loc în care ai vrea să stai pentru binele tău personal.

Dar această regulă nu e de fapt regula la care se ajunge în mod fatal, e doar tendinţa normală de la care se pleacă şi peste care trebuie să construim adevăratele familii. O familie nu se face prin contract, ci prin timp. Iar naşterea unei familii, cu adevărat, este momentul în care întorci roata. Faci invers decât îţi vine.

Monseniorul Ghika spunea: „Fără să căutăm prea mult, ajungem să găsim defecte oricui. Căutând doar un pic, am putea găsi oricui calităţi. Fără să greşim, nici într-un caz nici în altul”. („Sans beaucoup chercher, on finit par trouver des défauts à tout le monde. En cherchant un peu, on pourrait trouver à tout le monde des qualités. Et, d’un côté comme de l’autre, sans se tromper). Să începem să nu mai aşteptăm să vedem defectul celuilalt, pentru că de văzut îl vom vedea mai devreme sau mai târziu. Să nu mai punem inima în faţă şi mintea în spate, ci să pornim cu mintea şi cu imaginaţia înaintea inimii, în căutarea calităţii, a punctului bun, a ceea ce uneşte mai mult decât desparte.

Acest mod de a inversa instinctul de bază (cel cu „spune ce îţi vine, fă ce îţi vine”) ar trebui început de acasă. Si acolo îşi are el justificarea completă. Mai devreme sau mai târziu, a avea grijă de cineva ca persoană şi a trece peste instinctul personal de bază va presupune o creativitate pe care nu ai neapărat chef să o ai sau nu în acest moment. Dar te forţezi să o ai, pentru că celălalt se va bucura, şi pentru că până la urmă ţi-ar plăcea să îţi facă şi celălalt acelaşi lucru – adică o creativitate nemeritată şi neaşteptată. (Nu ne dorim ca ceilalţi să ne facă doar ce am vrea, uneori ar fi plăcut să ne facă şi ceva mai mult, ceva dincolo de aşteptări).

Ei bine, să ne trezim: socoteala e inversă, întotdeauna acasă am rămas cu temele nefăcute la partea de creativitate a inimii, şi oricum acolo merită să ne facem temele. Sofismul satanic, dacă există unul în planul familiei şi al cuplului, este că ajungem să uităm esenţialul şi să acţionăm invers decât esenţialul: anume că tocmai în familie merita să avem inima largă, mai mult: întemeiem o familie tocmai cu persoana cu care vrem să avem inima largă.

Dacă este aşa, să ne aducem aminte de început, şi să ne bucurăm de toate momentele, grele, în care inima noastră de fapt se lărgeşte. Pariul continuă, iar aventura e aceeaşi ca la început.

De aici încolo lucrurile încep să meagă. E greu, dar nu te mai uiţi în spate, pentru că ai prins alt gust al vieţii, care e adevăratul gust al vieţii în comun. Anume o viaţă de la care nu mai aştepţi totul, ci tu cu creezi împreună cu cei dragi o viaţă în comun şi o poveste care se ţine – mai mult decât o întrunire de moment, care se face şi apoi se desface.

Cei şapte ani de pe stradă se termină atunci când revii acasă. Sau, dacă nu, nu se termină: rămâi pe stradă.

Comentează

Trebuie să fii autentificat pentru a putea comenta.