Cireașa de pe tortul vieţii. Despre motivaţie

Până când nu ai găsit ce te motivează în viaţă, cauţi să descoperi lucrurile cu o anumită intensitate sau chiar disperare. Golul pe care îl are viaţa ta te face să crezi că îţi lipsește ceva.. „mare”. O „mare” cauză, o mare acţiune, ceva foarte greu de atins, demn de filmele americane.

În timp, descoperi diverse chestii, acţiuni, cauze, scopuri, mai mult sau mai puţin motivaţionale. Le putem organiza pe o piramidă ca cea a lui Maslow. Jos sunt motivaţiile de bază, de exemplu să fiu sănătos, să am o casă frumoasă. Apoi vin motivaţii mai subtile, să pot să mă dezvolt personal sau artistic. Dar încă nu am motivaţia principală a vieţii.

Motivaţiile de bază, mai generale, de exemplu să am o casă frumoasă sau care mă inspiră, pot fi ceva „mare, adică lucrurile pe care le fac pentru asta sunt zilnice, uneori durează ore, iau o mare parte din viaţa timpul și preocuparea mea. De aceea, sunt tentat să cred că marea motivaţie, ceva din vârful piramidei, e ceva care îmi va lua la fel de mult timp.

Dar adevărata motivaţie nu e în vârful piramidei, e imediat mai sus de ea, dacă prelungim cele două linii care urcă în sus. E un nivel superior faţă de toate celelalte motivaţii. E ceva care transcende tot ce fac, cu plăcere sau nu.

De exemplu, aleg să fiu un funcţionar într-un job care nu îmi place în mod special, dar știu că uneori, pentru cinci minute, pot ajuta un om care are nevoie de sfatul meu sau de ștampila mea, iar astă mă motivează cel mai mult în viaţă. Deși se întâmplă de două ori pe săptămână, pentru cinci minute.  

Sau, aleg să lucrez în niște edituri sau reviste care nu mă interesează foarte mult, dar de acolo îmi pot lua zilnic sursa de inspiraţie pentru temele despre care eu vreau să scriu ca jurnalist.

Sau, aleg să lucrez într-o instituţie destul de necreativă, dar cu mare putere simbolică și de expertiză, pentru că din acel post pot să dau uneori un sfat avizat unei categorii de oameni care mie îmi plac – activiști, asistenţi sociali, ONG-uri.

Ca timp și spaţiu într-o săptămână, motivaţia mea e „mică”, aproape imperceptibilă. Dar ca putere asupra vieţii mele, e cea mai mare.

E cireașa de pe tort, chestia mică fără de care tot restul e bun, e frumos, e corect, dar ... ceva nu merge. Şi e nevoie de acea secundă în care mă ridic peste motivaţiile normale, corecte, pentru ca de acum înainte viaţa să devină ”plină”, rotundă, adică ceea ce de regulă numim viaţă împlinită.

Ideea ar fi deci: în timp, motivaţiile devin tot mai imperceptibile, subtile, nevăzute și fine. Iar ultima motivaţie, cea bună și mare, se găsește într-un moment de luciditate diferit de toate celelalte.

E un moment în care nu mai cauţi cum să mergi mai departe, sau ce să adaugi ca să iasă frumoasă construcţia. Acum cauţi cum să găsești un sens la toate astea adunate până acum. Cauţi mănușa fină care se potrivește pe mână, pielea peste zecile de articulaţii adunate până acum, de fapt cauţi numele ascuns care poate fi pus peste întreaga ta personalitate.

E greu de găsit pentru că nu este un nume care cumulează doar ce ai făcut tu sau ce vrei să faci: în mare parte, e un nume pe care ţi-l dau ceilalţi. De fapt, e un nume care se revelează într-o clipă de întâlnire perfectă între ce ai adunat tu pentru tine și ce au nevoie ceilalţi. Şi acea întâlnire nu se poate prevedea matematic, ea ţine de alchimia ascunsă a universului.

Dar atunci când îl găsești, îl recunoști imediat. E numele care semnifică „rolul social sau personal pe care doar eu îl pot juca pentru cei din jurul meu". Pentru cinci minute sau pentru o viaţă întreagă.