Vocaţia adevărată nu e o opţiune. Lecţia maicii stareţe din The Sound of Music

Am văzut filmul Sunetul Muzicii dinainte de 89, şi aveam o casetă pe care ascultam melodiile înregistrate la televizor. Povestea Mariei, pe care într-un fel eu am trăit-o până la urmă exact ca în film, e o problemă de vocaţie. Iar dincolo de atmosfera idilică, filmul are mai multe lucruri foarte bine atinse despre vocaţie. Aici o să mă refer la una din ele, momentul în care Maria vrea să revină la mânăstire iar maica superioară o retrimite înapoi în lume.

Cântecul maicii starețe pare romantism ieftin, dar de fapt dă un criteriu foarte interesant pentru identificarea vocaţiei şi eliminarea altor drumuri nepotrivite. E un criteriu care mi-ar fi scutit nişte ani de experimente, dacă l-aş fi „auzit” bine la începutul drumului meu.   

În principiu orice cale e bună. Şi, mai greu, în principiu ar trebui să experimentăm toate căile, că să găsim pe cea care ne place, cea care ni se potriveşte. Care e criteriul care dă nota de final?

Ei bine e aici” „A dream that will need all the love you can give”.

Dragostea, faţă de un om, sau de o misiune, sau de o activitate, nu e suficientă. Lumea e o răscruce de drumuri, şi o răscruce de iubiri, mai mari, mai mici: iubirile sunt darurile vietii, sau ale lui Dumnezeu, puse în jurul nostru, dar nu toate au ascuns secretul drumului lung, al drumului bun, cel care merge până la capătul puterii noastre de experimentare a vieţii. Cum am putea şti dinainte care va fi drumul care duce până la capătul vieţii? Pentru că despre asta e vorba, despre a merge nu până la capătul drumului, ci până la capătul vieţii, cu „tot” ce are ea ascuns în ea.

Ei bine, pe drumul bun sfârşitul şi începutul sunt legate, aşa cum spun multe proverbe occidentale sau orientale. Simţi, deja de la început, cât de mult, cât de greu o să fie. Simţi că îţi va lua toate puterile. Acolo e de tine.

Acel „all the love”, acel „tot”, e criteriul. Nu e un „tot” în sensul de zi după zi, adică o să le cunoşti pe toate de-a lungul vieţii, dacă ai răbdare. Nu, din acest moment mintea ta e ocupată total, complet, pe acest drum care are darul să reveleze în tine atenţia totală la lume şi la existenţă. Cum spunea Al Pacino, „Fericirea stă în atenţie. Atunci când ești atent, ești fericit”.   

Simpla dragoste, love, atracţie, nu e suficientă mai ales pentru că poate să apară alta. Alt interes. Altă preocupare. Alt centru de greutate. Şi atunci criteriul maicii stareţe revine: ceva care reuşeşte să îţi fure toată atenţia, şi mai mult, toate puterile, te fură cu totul. Nu mai poţi reveni înapoi, nu mai poţi fi atent la altceva.

Să remarcăm că nu e vorba doar de sentimente, e vorba de „tot” restul în plus de sentimente, e vorba de tot ce poţi da, oferi, transpira, suferi, de cum poţi da, în ce fel, cu ce melodie interioară. Toate lucrurile necunoscute care acum pot să iasă din tine, deodată.  

Vocaţia, atunci când o căutăm, e o meditaţie spre viitor, o privire întrebătoare dincolo de nori, fără să vedem, doar facem calcule, imaginăm, încercăm să legăm pământul unde călcăm de cerul înalt, adică de viitor. Şi tot ce putem face e să vedem cum au legat alţii cerul de pământ, cum au îmblânzit alţii destinul, iar dincolo de scenariile vieţii lor, să încercam să riscăm şi noi un scenariu. E ce am făcut şi eu, pe la 18 ani. Dar e încă un calcul, o opţiune.

Vocaţia adevărată nu e o opţiune. Nu îţi mai lasă opţiuni. E mai mult, e un fel de a te privi pe tine „de acum înspre viitor”: acest lucru nu merge atunci când nu ai găsit persoana bună, locul bun, acţiunea potrivită. Însă atunci când ai găsit, „vezi” ca într-o secundă de luciditate profetică, cât de mult va cere de la tine acest drum. Nu e vorba despre ochii ei cei frumoşi, ci despre ochii tăi care devin frumoşi pe drumul lângă ea. Lângă el.

Acea secundă de luciditate profetică, care va fi miezul, sămânţa vieţii care vine peste tine din toate părţile, explică marile alegeri, cum sunt căsătoria sau decizia de a avea un copil. Nu facem lucrurile astea ca să ne fie bine „apoi”, pentru că aşa am văzut în filme şi aşa ne-au citit părinţii din poveşti, ci pentru că vedem înspre viitor că pe acest drum viaţa noastră e completă: tot restul e mai puţin solicitant, tot restul ne lasă încă fără griji, fără preocupări, fara probleme. Paradoxal, dupa ce ti-ai frecat creierii ani de zile despre o alegere sau alta, iese la iveală criteriul maicii stareţe: acolo unde se adună toate grijile, toate încercările, acolo e viaţa care merită trăită.

Şi de aceea are dreptate tipul din Fight Club: dacă îţi construieşti o casă şi o viaţă exterioară completă, dar tu nu eşti complet, eşti pe un drum greşit, şi va veni clipa în care vei arunca totul în aer pentru a găsi în sinea ta sentimentul că drumul tău te satisface, te lasă „complet” în inimă, indiferent de apartament, canapea, etc. Şi tot aici e criteriul care permite să renunţi la drumuri sau relaţii nepotrivite: dacă alegerea respectivă conţine doar un scenariu mental posibil (o să ne luăm casă, în viitor, o să facem un copil, în viitor), înseamnă că nu s-a făcut conexiunea între cer şi pământ. Nu s-a făcut conexiunea între ce poate aduce viitorul teoretic ("cerul", ceea ce nu putem controla, putem doar face planuri) şi cum reacţionează interiorul, inima, carnea, reacţiile, ("pământul", ceea ce putem controla şi putem cunoaste, deja, dinainte). Nu s-a făcut conexiunea care permite sentimentul atât de rar de „tot”, „Complet”, să dau „tot ce pot”, e „tot ce aş putea simţi, în acest moment, chiar dacă filmul nu s-a derulat încă”.  

Sigur, nu e vorba nici de a suferi sau a te incarca peste măsură pentru a simţi că viaţa merită trăită. E vorba de o minune, adică ceva care vine de la sine, o minune dar una cinstită, şi pe care oricine are dreptul să o ceară de la viaţă, de la Dumnezeu: minunea de a simti „totalitatea”, de a simţi toate, într-o clipă care va dura apoi ani de zile în sinea ta: toate speranţele, dar şi toate fricile şi fragilităţile, toate curajurile dar şi toate timidităţile, toate trezite de pespectiva unui singur drum. Merită, aşa o experienţă, iar ea răsare cu atât mai clară, atunci când apare, cu cât ai urcat ani de zile munţii şi dealuri obositoare şi nu ai gasit încă drumul bun, nu ai făcut încă legătura între pamânt şi cer. Nu s-au deschis cerurile pentru tine, ar zice unii, dar mai degrabă e vorba de a deschide pământul, pentru că el ne vorbeşte mai corect decât cerul întreg.

Nu putem cunoaşte viitorul, şi nu putem domestici destinul, dar putem găsi un drum care e mai larg şi mai cuprinzător, - pentru mine personal, la fiecare pas - decât tot viitorul, oricare ar fi el.