«Simt acum acea dorinţă de puritate, acea nevoie de a-mi aşeza capul pe un umăr prieten şi de a mă odihni şi eu!» (me reposer enfin!). E un pasaj din scrisoarea de la sfârşitul vieţii a lui Edith Piaf. E interesant pasajul pentru că leagă sentimentul de odihnă de cel de puritate. A regăsi puritatea odihneşte inima omului.
Nu spune doar că ataşamentul şi prietenia odihnesc inima omului. Asta o spune de exemplu Holderin în poezia pe care o comentează apoi Heidegger în eseul său Poetic locuieşte omul. Ne spune că prietenia e măsura omului, ceea ce domină lumea lui dar şi face legătura cu Dumnezeirea.
Aici la Edith Piaf e ceva mai mult. E legătura dintre puritate şi odihnă, trecând prin prietenie.
De ce puritatea odihneşte ? Pentru că într-un fel sau altul e ceva "dintr-o singură bucată". Puritatea presupune că ai eliminat impurităţile, diviziunile, fragmentarea, gălăgia. Şi ai în faţa ta ceva frumos, sau ceva drag, un cadou mare ca o prăjitură, un prieten bun ca pâinea caldă, o faptă bună mai luminoasă ca luna de pe cer. Sau o iubire sinceră, o prietenie dezinteresată, un umăr prieten fără ascunzişuri, ocoluri şi minciuni.
Citatul lui Piaf aminteşte de pasajul Sfântului Augustin din Confesiuni: «Inima omului este neliniştită până nu îl găseşte pe Dumnezeu, şi doar în el îşi gaseşte odihna». Pentru că o căutare a lui Dumnezeu este una din căile de a regăsi puritatea.
Există două feluri de a regăsi puritatea. Unul este la nivelul nostru, a face curat, a scoate la lumină diamantul de preţ, frumuseţea pierdută. A te bucura de o lumină de seară cu o muzică potrivită. Al doilea este acela de a ne aşeza lângă un umăr prieten, a uita de noi lângă ceva frumos, ceva admirabil, un om deosebit, Dumnezeu.
Prin urmare nu ne odihnim atunci când nu mai facem nimic. Nici dacă facem linişte, ci din contră, atunci când ceva ne ocupă toată mintea, tot timpul, toată inima. Ne odihnim atunci când nu mai suntem divizaţi, ci puritatea pe care o vedem sau o experimentăm ne ocupă în întregime viaţa. Puritatea e o formă de maximă acţiune, maximă atenţie, dar una care aduce ceva rar, unic, fără preţ: odihna sufletului, pacea mai bine spus.
Crăciunul ne place, de multe ori fără să ştim de ce, pentru că este sărbătoarea purităţii. A unei prezenţe simple, a unei scene minimaliste dar în care tot ce e important şi doar ce e important ocupă toată scena.
Crăciunul nu are deci legătură cu mâncarea, nici cu cadourile. Pe măsură ce bifezi lista de cadouri şi umpli maşina se poate să simţi că ai tot, ai cadou pentru toţi, dar ai pierdut pe drum totul, esenţialul. Ai complicat tăcerea Crăciunului, ai intrat prizonier al unui joc care nu mai are legătură cu puritatea.
Nu cumpăr orice cadou de Crăciun, şi nu fac orice de Crăciun. Nu e o sărbătoare ca alta, e sărbătoarea sărbătorilor pentru că e făcută să readucă puritatea în inimă şi în suflet. E făcută să dea odihnă, deci putere sufletească, pentru restul anului. Într-un fel e o sărbătoare în care contează doar oamenii, fiecare dintre noi. E o sărbătoare fără scenariu. Mai precis scenariul Crăciunului este regăsirea purităţii, a bucuriei de a fi, fiecare şi împreună.
Cadouri, scenarii de sărbătoare, meditaţii la biserică sau evenimente culturale, toate astea pot fi un mare rateu. Până şi zăpada pe care o dă Dumnezeu iarna, sau luminiţele care sporesc liniştea serii de Crăciun, sunt doar un decor. Să nu confundăm liniştea exterioară şi colindele armonioase cu adevăratul scenariul al crăciunului: odihna interioară, momentul în care ne putem odihni, în fine, şi noi, în adâncul sufletului.
Iar teologic, tocmai acesta e mesajul Craciunului: ne putem odihni, pentru că nu vom mai fi niciodată singuri, iar sentimentul că "nu vom mai fi niciodată singuri" este probabil cea mai mare puritate pe care o putem experimenta.