26 aprilie 2024
Povestea florilor
Eram la final de doctorat, de fapt era anul 4 adică anul de graţie. 27 aprilie 2016. Într-o lună trebuia să predau teza despre epistemologia metaforelor globalizării la Zygmunt Bauman. Si mi-am dat seama cu oroare că nu găsisem chestia care să facă teza. Aveam referatele, capitole de teorie etc, dar nu găsisem de fapt “filonul” cum zic unii, care să dea noutatea şi apoi aportul meu. Stăpâneam materia, cărţile lui Bauman, dar nimic nu se lega.
Si în acel timp aveam nişte plaje orare clare cu Jeanne care avea 8 luni şi care după ce se mai trezea noaptea dormea cu mama ei, iar eu puteam lucra dimineaţa. Or în acea zi nu mai ştiu cum m-am trezit cu ea, în căruţ, în biroul meu, şi a adormit acolo. Nu mai puteam face nici o mişcare, nu mai puteam scrie la tastatură. Am abandonat totul şi am stat pe scaunul de computer, cu mintea pe pereţi. Si în acele două ore de somn ale lui Jeanne, ca printr-o minune, s-au legat toate, am descoperit ideea.
Pe scurt am plecat de la ideile lui Bauman, care au în centru metaforele lui foarte simple, ne-conceptuale, dar care apar dezvoltate în pasaje presărate în mai multe lucrări. E ca o reţea de explicaţii pe care le dă, de la o carte la alta, care şi ele par simple, din viaţa reală, dar de fapt au valoare de explicaţie conceptuală. Am luat conceptul de “încapsulare” de la Giddens din Consecinţele modernităţii, şi am aplicat imaginea de încapsulare la metaforele lui Bauman. Imediat am avut ce scrie pentru peste 80 de pagini, adică tocmai ce mi se cerea pentru cercetare, cu o mare listă de idei şi interpretări noi ale operei lui Bauman. Într-o lună am scris şi rescris totul, iar la început de iunie am predat profesoarei ceva care nu a mai avut nevoie de multe comentarii.
Stiu foarte clar azi că eram într-un cerc vicios, şi dacă nu aveam acele două ore din 27 aprilie dimineaţa probabil că ideea asta nu ar fi venit niciodată. Aş fi rămas cu o teză plată, cu ceva analize de cărţi, dar nimic nou. Si sunt foarte sigur că viaţa şi Dumnezeu mi-au dat o lecţie.
E adevărat că e 99 la sută transpiraţie şi 1 la sută inspiraţie. Dar ce nu zice proverbul e că fără acel 1 la sută, cele 99 la sută sunt zero. Nu duc la nimic. Deci, acel 1 la sută e ca o formulă de cristalizare, o fundaţie care susţine totul, plasa de pescar care prinde cei 99 de peşti şi care altfel se duc fiecare în drumul lui şi rămâi cu mâna goală.
Pe de altă parte, dacă ceva nu merge, trebuie să creezi acel spaţiu de time-out care îţi permite să vină inspiraţia. Cea mai bună imagine e în vechiul sens evreiesc al cuvântului spirit, “ruah”, care înseamnă nu vânt ci spaţiul gol dintre două limite între care poţi auzi vântul. De aceea, Isus îi spune lui Nicodim “Spiritul suflă unde vrea, şi îi auzi glasul, dar nu ştii nici de unde vine, nici unde merge”. Inspiraţia, şi Spiritul mai profund, se aude în raport cu un loc în care te pui ca să îl poţi auzi.
Si e nevoie de un astfel de loc, într-o cercetare, licenţa master sau doctorat. Iar acol loc de obicei e o nouă terasă, o nouă cafenea, un nou balcon unde ieşi cu foile în mână şi prinzi un aer curat. Dar nu e atat un loc cât un loc în interiorul timpului tău mental. E un loc în care în propriul efort, in propria călătorie intelectuală, ei bine poţi să “ieşi pe balcon”. Să te tragi o clipă deoparte, ca să vezi totul altfel. Altminteri, nu vei vedea noutatea pe care doar tu o poti vedea, la capatul cercetării, la capătul eforului tău. Partea a doua a proverbului e că acel 1 la sută nu apare decât prin intermediul celor 99 la sută. Nu are cum să apară la început. Din mijlocul efortului apare lumina care eliberează şi rearanjează.
Si pentru mine Jeanne care dormea în căruţ alături a fost acel balcon, acel time-out care mi-a adus inspiraţia. Cei care spun că cei mici te încurcă la doctorat ar trebui să se mai gândească o dată. Trebuie să prindem aceste uşi deschise în mijlocul efortului, care poate nu se vor mai deschide multă vreme, şi, trecând, să mulţumim celor care ni le-au deschis.