Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Cum ne pregătim de Crăciun

Submitted by on 6 decembrie 2014 – 13:41No Comment
Cum ne pregătim de Crăciun

Sigur, sărbătorile care vin sunt ocazia pentru magazine să ne intoxice creierii cu tot felul de beculeţe şi ciocolate: trebuie să dăm asta la o parte. Iar dincolo de magia zăpezii, ştim întotdeauna  că “mai e ceva”, “altceva”. Dar, până la urmă, ce mai e, ce e dincolo de toate astea care vin din inerţie peste noi?

Tehnic vorbind, vine vacanţa mică a anului. Vacanţa mare… o faci la mare, unde zaci o lună pe plajă şi uiţi de toate, dar în stil barbar şi programat. Vacanţa de iarnă e mai mică, nu te poţi lungi la nesfârşit. Şi apoi e momentul în care se strânge toată familia, cu căţel şi purcel, şi deşi vrei să uiţi de toate, ai mai multă treabă decât într-un WE normal. Crăciunul riscă pentru unii să fie o curăţenie de primăvară enervantă, doar că e voie să mănânci, sau mai mult decât în postul mare. Deci, unde e secretul?

Filmele, apoi, vorbesc despre magia Crăciunului. Adică o scenă cu un sărman care e ajutat pe o stradă de iarnă, cu muzica de Nat King Cole. De ce, nu putem ajuta sau nu trebuie să ajutăm sărmanii şi toamna?  Care e de fapt o povestea Crăciunului?

De fapt, dacă ne amintim cele două sărbători mari ale creştinismului, simplu spus Crăciunul şi Paştele, cu pregătirea lor, am putea spune că cele două perioade sunt, aşa cum arată şi teologia, bucuria iar apoi suferinţa. La un moment dat va trebui să treci prin suferinţă, şi trebuie să te pregăteşti pentru asta, acela va fi postul mare.

Dar acum, e vorba de bucurie.

Aşa spune relatarea din Luca: “vă anunţăm o mare bucurie”.

Prin urmare, acesta e firul călăuzitor, bucuria. Care e cea mai mare bucurie a omului? De văzut, să primeşti o bucurie, să faci o bucurie, să fii plin de bucurie…  

Oricum, prima distincţie pe care o putem avansa e că bucuria nu e plăcerea. Am eliminat deja toate bombonelele Milka şi toate promoţiile la farfurii. Crăciunul nu are legătură cu ce bagi în tine, sau cu modul în care faci asta.  

Ce e cu această bucurie? Păi, ar fi destul de simplu până la urmă, să nu ne mai fie frică, de singurătate şi de moarte. E o poveste despre Edith Piah, spre sfârşitul vieţii, care îşi invitase toţi prietenii de Crăciun, şi până la urmă nu a venit nimeni, iar ea scrie o scrisoare pentru posteritate, atunci când îşi dă seama că nu va veni nimeni, o scrisoare care ne-a rămas şi care e testamentul ei, poate fi citită aici (ar merita o traducere măcar parţială, pentru că e un text deosebit de trist şi totodată grăitor).

Marele mister al lumii, până la urmă, este naşterea (unui copil, naşterea Domnului) şi prin asta, mai ales, şi apoi, Întâlnirea. Asta e marea bucurie, să vină prietenii. Toţi, toate, ne bucurăm să ne sune lumea că “au ajuns”, că “sunt la uşa”, ca “nu găsesc strada”, că vin, măcar, chiar şi mai târziu.

Să mai vină ceva, încă un episod, încă ceva, filmul vieţii să nu se termine încă. Or, paradoxal, adevăratul “opus” al terminării vieţii nu este începutul vieţii, nici prelungirea ei, ci Întâlnirea. Scăpăm de spaima vieții care nu va dura sute de ani… nu prin elixire, ci prin cafelele din centru sau vinul fiert de pe canapeaua cu miros de mandarine.     

Crăciunul este sărbătoarea întâlnirii, a speranţei că nu o să rămânem niciodată singuri într-o cameră goală. 

Iar pentru asta, e nevoie de meditaţie. De pregătire. Şi aşa ne pregătim pentru Crăciun: reflectăm la ce şi cine sunt oamenii din viaţa noastră, şi alegem un cadou mic, sau mai mare, care înseamnă Întâlnire.

Cadourile adevărate sunt gândite, nu sunt neapărat mari.

Deci, eliminăm şi stilul acela de a merge cu furgoneta pe 22 decembrie prin magazine “ca să luăm cadouri”. Nu, nu luăm “cadouri, ca la animale”, ci cadourile ştim deja care vor fi, dinainte, acelea sunt cadourile adevărate.

E un timp de bilanţ, deci, Adventul. Ne uităm în dreapta, în stânga, şi încercăm să vedem unde lipseşte bucuria.

Aşadar Crăciunul nu are legătură cu criza economică, ba chiar Crăciunul e tocmai singurul lucru care funcționează perfect în pofida crizei! Poţi aduce bucurie cuiva fără nici un ban, iar naşterea lui Isus Cristos ca scenografie şi buget a fost zero dolari. O iesle, două animale care păşteau la marginea oraşului, dar ce bucurie cosmică!

Iar un bilanţ făcut corect, având ca rezultat un cadou potrivit şi oferit cu prietenie, conduce la tăcere. La tăcerea adevarată și magică a întâlnirii dintre oameni, acea tăcere care nu e nici oprire, nici nemişcare, e plinătatea inimii – şi nu a burţii.

Şi de aceea Crăciunul înseamnă tăcere, acea tăcere care se “aude” cel mai bine pe o stradă tăcută plină de zăpadă, seara după ce a nins mult şi totul e nemişcat sub luminiţele colorate.

De ce soarta a făcut că tocmai iarna pică sărbătoarea Crăciunului? Pentru că iese mai bine contrastul: bucuria unei întâlniri e mare şi caldă, ca o pâine caldă, şi se gustă mai bine la un vin fiert, cu obrajii roşii de la frigul de afară. Tot acest decor minunat al iernii a fost probabil pus intenţionat de cineva iarna, şi nu altcândva, pentru a ne semnifica ce trebuie să regăsim:

casele pline de oameni. 

oamenii cu case. 

oamenii care regăsesc case. 

oamenii care primesc o casă, o cameră, un pat, o canapea, o cafea, un vin fiert.

Oameni care primesc oameni. Unii pe alţii.

“Întâlnirea dintre oameni” e adevărata casă în care ar trebui să ne naştem, să fim legănaţi, să trăim şi să murim, ceea ce nu se întâmplă, din păcate, mereu sau pentru toţi.

Şi deci acesta e sensul Crăciunului, să ne amintim de Întâlnirea dintre oameni, şi nu doar: să o reactualizăm, cu încrederea că Întâlnirea curată şi inocentă dintre oameni, fără gânduri ascunse, e mai tare decât lupta dintre ei şi ura dintre ei. Încrederea că mai avem în suflet camere unde aşteptăm ca cineva să bată la uşă, şi unde abia aşteptăm să deschidem, fără să ezităm.

În scrisoarea de mai sus a lui Edith Piaf, în înfiorătoarea ei tristeţe, e ceva totuşi care rămâne, anume că şi-a păstrat un colţ de inimă de fetiţă care aşteaptă pe cineva. “Je retrouve soudain ce besoin de pureté, cette envie de pleurer qui m’envahissait lorsque j’étais une petite fille. Cette envie de poser ma tête contre une épaule amie et de fermer les yeux, et de me reposer enfin”. “Regăsesc dintr-odată acea nevoie de puritate, acea dorinţă de a plânge care mă cuprindea atunci când eram fetiţă. Acea nevoie de a-mi aşeza capul pe un umăr prieten şi de a închide ochii, şi de a mă odihni în fine!”. Unii oameni pierd complet din vedere acel colţ de suflet, nu mai aşteaptă nimic, pe nimeni.

Sunt, deci, nivele imense de tristeţe care aşteaptă poate un singur telefon pentru a reveni la lumină, un singur gest pentru a reveni la căldura speranţei.

O simplă deschidere a uşii.

Ţin minte o bătrână nemţoaică, singură într-o cameră de cămin de lux pe vremea comuniştilor, genul plinuță și cu bucle albe ca bunicile din filme, pe care tatăl meu a mers să o viziteze pentru că aflase de că era acolo după ce nu se mai văzuseră de vreo 20 de ani. Când am intrat în camera ei, de bucurie a repetat vreo 20 de minute doar numele lui: “Eeee-manuel!” Atâta putea să spună, de bucurie, pe fotoliul ei din acea clădire cu holuri mari și fără nici un suflet.

Iată că nu e nevoie de mult pentru un Crăciun bine organizat.

E suficient să te arăți. 

 

Comments are closed.