Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Spiritualitate

Rescrierea programului de viaţă. Cum să treci cu bine de criza economică?

Submitted by on 18 septembrie 2015 – 23:11No Comment
Rescrierea programului de viaţă. Cum să treci cu bine de criza economică?

Sigur că există soluţii de management al crizei, economic vorbind. Dar criza nu e doar economică; ea privește stilul de viaţă și poate chiar întreaga civilizaţie pe care o presupune acest stil de viaţă.

Apoi, ești în criză nu doar dacă nu ai destui bani, ci, mai ales, dacă „vrei ceva”: de exemplu vrei să revii la ce știai acum zece ani sau să revii la cum știi tu că ar trebui să arate viaţa socială și economică. Ești în criză dacă ai, într-un fel, un „Program de viaţă” stabilit. Iar criza îţi strică acest program. (Dacă nu vrei nimic și ești indiferent, pentru tine nu este criză).

Deci întrebarea e: cum trec prin acest nor de ceaţă care se numește criză, pentru a pune mâna pe o busolă și pe un program de viaţă care să nu mai fie bătut de vânt și de ultima schimbare a cursului dolarului?

 

1. În primul rând, criza vine cu niște lecţii pentru fiecare dintre noi: sociologul Zygmunt Bauman spune că ne dăm seama (deja de ceva timp, dar mai ales azi) că multe din lucrurile care au devenit globalizate nu mai depind de noi. Nu mă întreabă nimeni dacă să se mute sau nu o companie de aici în altă ţară și multe altele asemănătoare. Faptul că totul poate pica de pe o zi pe alta fără să mă anunţe nimeni că „se schimbă programul”, faptul că o companie intră în declin fără să mă întrebe cineva dacă nu trebuia să între altă companie în declin îmi arată că destinul meu a ajuns să depindă mult prea mult și mult prea grav de ce fac alţii. (De altfel nici măcar alţii nu decid: tot mai mulţi spun că, de fapt, nimeni nu vizualizează complet schimbarea completă prin care trecem). Şi, deci, trebuie să mă trezesc, sau de fapt criza mă trezește: trebuie să caut o soluţie de a regăsi controlul asupra destinului meu.

Reacţia extremă ar fi să renunţ complet la tot ce e bun și frumos în lumea să zicem dezvoltată, să mă fac cioban la munte. Evident că nu este o soluţie destul de bine gândită, pentru că azi oamenii au ajuns la niște relaţii de fineţe și proiecte și realizări de o calitate umană nemaiîntâlnită care nu s-ar fi născut niciodată la stână, sub un brad bătut de vânt. Ceva frumos există chiar în mijlocul orașelor murdare pe care le criticăm atunci când stăm în ele mai mult de o săptămână.

Apoi, dacă aleg să devin independent material vorbind și să-mi construiesc o casă absolut autonomă în afara orașului, ceea ce unii fac, poate că o să îmi ia foarte mult timp. Şi alegerile mele esenţiale, de exemplu creșterea unui copil, vor fi puternic tulburate tocmai în numele binelui pe care vreau să îl fac. Altfel spus, securizarea viitorului în condiţii de panică poate face să pierd și mai mult sensul destinului, al alegerilor gratuite, al lucrurilor de care mă bucur „orice ar fi”.

Prin urmare, adevarata reacţie la criză este să faci niște alegeri de stil de viaţă care să nu fie doar în reacţie la criză. Dacă îţi place să vezi un film la un Mall inventat de oameni și nu mai ai bani, nu are rost să fii ipocrit și să spui ca tot ce a facut civiziliaţia contemporană e o pierdere de vreme. Nu e adevărat.

 

2. Criza ne obligă, deci, mai degrabă să devenim filosofi, de la intrarea într-un supermarket până la bilanţul spiritual și material al unei seri în oraș. Dar, dacă toată lumea simte că e nevoie să devenim filosofi, întrebările bune nu sunt foarte clare, în sensul că e nevoie de mai mult decât întrebări simpliste și agresive. De exemplu, întrebarea „chiar am nevoie de toate astea?” e una care mă enervează de obicei, mi se pare prea moralizatoare din start. Întrebarea trebuie să fie până una alta: „unde e problema, în toate astea?”.

Cred că întrebarea bună privește acceptarea fără condiţii a tot ce se inventează și tot ce ni se prezintă ca „făcând parte din programul de viaţă”. Atât obiectele, cât și fenomenul de „program”, program stabilit. Succesiunea momentelor unui eveniment de PR, a momentelor unei nunţi, succesiunea momentelor unui grătar la pădure sau a momentelor unui flirt „ca la carte” sâmbătă seara într-un club.

Cinema, de exemplu, sau telefon mobil. Îmi place dacă apare un nou film sau un nou telefon, dar chiar aveam timp în viaţa mea să stau să învăţ cum se folosește un nou telefon sau să merg la ultima premieră acum și nu peste o lună? Lucrurile au mers după logica lor, exponenţială, iar noi după ele. Aici ar fi păcăleala, sau aici e problema.

Problema e că societatea a ajuns „să ne facă programul”, iar acum am devenit dependenţi de acest Program. Iar în final toate gadget-urile care mă pasionează, dar și timpul petrecut la birou pentru a câștiga bani, fac că pentru Programul vieţii mele lucrurile esenţiale, familia sau prietenii, devin o simplă „pauză de la program”, seara, când ajung obosit acasă sau în oraș.

Când spun program nu mă refer la o programare mentală ca în Matrix, dar nici la agenda zilei. Program înseamnă ceva mai mult decât agenda zilei, dar mai concret decât stilul de viaţă. Înseamnă cum îmi vizualizez ziua, ce și cum și cât mănânc, când și în ce cantitate și calitate fac una sau alta – cât sport, câtă muncă pentru bani, câtă relaxare.

Soluţia de regândire a programului există. Chiar dacă nu putem controla totul putem redefini ce și cât vrem să controlăm și în ce direcţie facem toate astea. Iar criza, paradoxal, ne oferă soluţia și ne și ajută să facem asta mai bine, ca un Coach în unele domenii.

 

3. Ca orice criză, criza are și soluţia crizei ascunsă în ea.

Trebuie să plecăm de la întrebarea: „Care e de fapt sensul vieţii mele?”. Sunt multe opinii, eu cred că nu greșesc dacă spun că sensul vieţii e să ajungi să ai conștiinţa faptului că nu ești singur în lume. Conștiinţa faptului că există o persoană sau două sau cinci prieteni sau un copil, oameni care te iubesc whatever it takes. Pentru că orice performanţă sau statut ai dobândi în viaţă, dacă nu ai această conștiinţă viaţa ta e de fapt o călătorie într-un deșert.

Iar dacă suntem atenţi, astăzi în primul rând tocmai relaţiile umane ies in evidenţă. Prietenii care rămân în picioare chiar dacă ieși în parc și nu în club, care sunt acolo chiar dacă nu mergi de cinci ori la mare ci doar de două ori. Şi probabil relaţiile umane sunt și o mare soluţie economică, dar ăsta e un alt subiect.

Oricum, lucrurile astea legate de inimă nu se schimbă. Cum zice D’Artagnan la finalul poveștii „Cei trei mușchetari”, pe care o ascultam pe disc când eram mic, „sunt unele lucruri care nu se pot vinde, pentru că sunt de neînlocuit: prietenia, onoarea, dragostea”. Deci, dacă nu se pot vinde, nu se pot nici pierde la bursă!

Dar pentru a scoate la lumină lucrurile care nu se pot vinde, trebuie să pun de o parte lucrurile de care am nevoie ca să trăiesc concret, de la KFC sau cinema până la telefon. Şi trebuie să le retrag pur și simplu încrederea, atât, sau în primul rând asta să fac.

Zona de schimbare e Programul de viaţă și în primul rând încrederea pe care o acord programului făcut de către alţii. Dacă foaia vieţii tale e plină, nici măcar nu mai e loc pentru a scrie propoziţia „vreau un destin al meu”. Criza, se zice, vine să îţi ia unele lucruri: dar trebuie să privim invers: eu ce vreau să iau din ce mi se oferă în programul evenimentului numit Viaţă?

Trebuie deci să luăm o foaie albă și să ne rescriem programul vieţii. De la A la Z, de la marca mașinii pe care o conducem până la câte aripioare de KFC avem de fapt nevoie pentru a avea o viaţă liniștită. Fără să renunţ complet să intru într-un KFC, nu ăsta e scopul: scopul e să decid să intru complet în ce înseamnă casa mea, viaţa mea, lumea mea, iar afară ies doar atunci și atât cât am nevoie.

E cumva ca în Matrix: cele două vieţi paralele. Ai o garderobă de simplitate, în nava ta personală, și apoi ai acele garderobe uluitoare sau foarte bine aranjate pe care le aveau Morpheus și Trinity cand ieșeau la plimbare în Matrix.

Altfel spus, trebuie să regăsim sentimentul că în oraș se iese, dar ca într-o plimbare. Plimbarea, prin definiţie, e o perioadă scurtă a zilei, făcută din nevoie sau din plăcere, dar apoi se termină. Programul care ni se oferă azi, cu culoarele interminabile de mașini care calculează fiecare pe unde ajungi mai repede la ultima promoţie dintr-un Mall unde toţi au calculat la fel ca tine, e un program în care suntem în permanentă plimbare. O plimbare care a devenit o viaţă de nomad și tot mai des de câine hăituit. Suntem mai mult „acolo” decât „aici”, mai mult „plecaţi” decât „ajunși”. Ei bine, cu aceleași culoare de circulaţie și cu același obiecte în jurul nostru, putem să rescriem ordinea între “acolo” și “aici”.

De exemplu, acum câţiva ani voiam să citesc și să scriu în liniște și pentru o lungă perioadă de timp am stat 70 la sută din timp plecat din București, la Cluj. Nimeni nu a observat că am lipsit, când era o întâlnire sau o ieșire importantă eram prezent, „pe teren”, iar mailul și Yahoo Messenger mă ajutau să păstrez contactul cu cine trebuia sau cum trebuia.

Iar apoi faci un inventar al obiectelor și obiceiurilor tale și le iei pe rând. Mașina, dacă are 4 roţi și urcă la 130 de Km/oră, ce mai contează cum arată? Sincer. Ceasul de la mână – chiar o să cobori tu sub apă la 200 de metri? Nu, dar poate că merită faptul că e anti-șoc. Asta da, poate că într-o zi o să îţi calce o mașină ceasul. Ăsta ar fi un motiv, dar totuși, ar trebui eliminate și o bună parte din obiectele care ne vin cu eticheta: „asigurat împotriva nu știu cărui pericol eventual posibil”. Hai să trăim mai aventuros. Sau obiceiurile culturale: sunt mii de canale de filme, dar la limită de ce nu ai putea să păstrezi vreo 200 de filme bune, cu regizorii preferaţi, pe care să le vezi câte o dată pe an pentru restul vieţii? Nu văd de ce nu s-ar putea așa ceva, cu un Home-Cinema foarte performant, însă căruia îi faci tu programul, nu îţi face programul ultima casă de producţie.

 

4. În final, sunt și alţii care spun chestii în genul „criza ne face să simplificăm”. Problema e „cum” și „cât”. Iar acest concept de „Program care trebuie rescris” zic eu că e interesant și va ajuta pe unii sau pe alţii; pe mine mă ajută și de aceea am scris despre el.

Programul e agenda culturală, gastronomică și managerială a săptămânii. Atenţia la acest program și rescrierea lui e o operaţiune care nu e extremă: nu mă rup de lucrurile pe care le știam, dar nici nu le las așa cum sunt și mă refugiez în droguri și tristeţe. O iau, cumva, de la un zero al meu, și operaţia e interesantă: sunt doze foarte diferite în a elimina sau păstra ceva. Nu elimin tot, nu păstrez tot, iar la fiecare din categorii sunt doze, ingrediente, ca o alchimie care există și care ţine la drum, dacă mă decid să fiu și eu Frankenstein. Oamenii cu globalizarea lor au mers prea departe, cam ca Frankenstein. Acum fiecare dintre noi trebuie să avem curajul să devenim un „anti-Frankenstein”, să ne construim o viaţă în care să ne imunizăm la pericolele aduse de un stil de viaţă în care „ni se face un program foarte frumos, dar mult prea complet”.

Iar în clipa în care ai revelaţia Programului, a faptului că „ni se face programul, dar ni se fură viaţa”, de fapt „ai ieșit deja din criză”. Rămâne să îţi organizezi ieșirea, pas cu pas, zi după zi, să înveţi să rescrii, adică pentru prima dată poate să îţi „scrii” viaţa.

Notă: asta e o soluţie care mi se pare de bun simţ și simplă, ar fi și alte soluţii care privesc tot reacţia fiecăruia dintre noi, și despre care o să scriu, poate. Evident, mai e nevoie și de soluţii colective, un alt subiect. Şi, evident, astfel de soluţii sunt valabile atâta timp cât lucrurile nu merg mult prea departe, iar asta nimeni nu poate ști dacă se va întâmpla sau nu.

Publicat pe Societate si Cultura, aici .

 

Comments are closed.