Cum se vede sufletul după ce ai construit o casă

Marile lucrări despre etapele prin care trec călugării povestesc lucruri pe care nu le înţeleg decât cei care chiar ajung să fie călugări o viaţă întreagă: la început se vorbeşte despre renunţarea la lume, despre austeritate, după care ţi se spune că toate astea sunt doar începutul. Şi că greul abia acum urmează: cameră după cameră, etapă după etapă, trebuie să te purifici din interior până ajungi la castelul interior al Terezei de Avila, la unirea cu Dumnezeu aşa cum au trăit-o unii sau alţii în istorie. (Cu siguranţă mai mulţi decât ştim sau credem, şi nu doar călugări).
Am încercat şi eu asta, am fost cinci ani călugăr într-o mănăstire din Franţa, imediat după liceu. Aveam toată bunăvoinţa din lume, dar desigur că îmi petreceam timpul închipuindu-mi doar că sunt în plină noapte spirituală ca sfântul Ioan al Crucii, şi nu aveam în comun cu Ioan al Crucii decât cel mult prenumele şi poate ceaiul de cimbru care era băut acolo dimineaţa. După cei cinci ani care au fost foarte lungi (şi totuşi frumoşi, plini de teologie tomistă şi filozofie), am reluat studiile de om normal la Bucureşti. Iată că acum doi ani, adică după vreo treizeci de ani de la perioda cu mănăstirea, s-a întâmplat că am construit cu familia mea o casă, pe un deal de lângă Cluj. Destul de repede: în şase luni am terminat la roşu cu instalaţii cu tot şi puteam locui înăuntru. Dar a urmat încă un an de finisaje şi amenajări, care a fost cu adevărat cumplit pentru mine, foarte neînvăţat cu meştesugurile. După ce m-am liniştit, mi-am dat seama că experienţa casei m-a făcut să înţeleg mult mai bine ce scriau marii mistici pe care voiam eu să îi imit la 18 ani. Şi ce este, atunci când devine frumos, un suflet de om.
La început, pâna ridici ceva “la roşu”, totul pare o minune. Din nimic, pe un loc viran, deodată apare “ceva”, care nu era acolo, şi care chiar seamănă cu o casă. Foarte repede percepţia unei case cu ziduri şi goluri în pereţi e acolo, şi odată ce sentimentul primar de adăpost e satisfăcut, odată ce ai un acoperiş sub care se păstrează căldura dacă faci foc, începe problema. Ai vrea să fie gata, şi începi să compari timpul de finisaj cu timpul de ridicare a casei. Mai compari şi banii care ies din portofel, cu care mai ridicai trei case “la roşu”. Ceva nu se leagă. De ce a inventat omul atâtea materiale, atâţia meşteri, atâtea nevoi? Nu era mai uşor să fii ca Francisc din Assisi? El, când ajungea într-un oraş, cerea episcopului pentru călugării lui doar atât: un acoperiş şi un izvor unde să îşi spele picioarele. Contradicţia între timpul de construcţie efectivă şi timpul de amenajare e strigătoare la cer. De la un moment dat, mă plângeam tuturor, şi un prieten constructor mi-a spus: “Da, ai impresia cu finisajele că nu o să se mai termine niciodată”.
Ei bine, la fel e cu mănăstirea. E uşor să îţi laşi acasă muzica preferată şi tricourile, să o anunţi pe prietena ta că nu o să o mai vezi niciodată, şi să tragi uşa chiliei după tine. Doar că s-ar putea ca dracul proaspăt intrat să fie mai negru decât cel care era afară. Renunţarea era de fapt doar testul de admitere în mănăstire: liceul nici nu a început încă. Iar Bac-ul şi-l iau doar câţiva.
Şi urmează milioane de şlefuiri sufleteşti nevăzute de nimeni, spirale şi labrinturi la capătul cărora nu mai ştii nici cum te cheamă, ştii doar că eşti tot mai aproape de lumina care de-acum e la capătul celălalt al tunelului, aproape de Dumnezeul cel viu. Sentimentul renunţării la lucruri e uitat de mult, depăşit de sentimentul deposedării de sine, de rarefierea sinelui într-o altă formă, mai aerodinamică, mai capabilă de lărgime afectivă şi profunzime a acceptării lumii şi vieţii, în fine de o metamorfoză la capătul căreia nu te mai compari cu nimeni, nici măcat cu tine cel dinainte, ci doar mergi spre Dumnezeu şi cu El. Lucrurile de acest fel nu se pot explica aşa cum faci o schiţă de regim pentru o zi de post. Şi toate aceste lucruri nu doar că nu se pot explica dacă nu le trăieşti, dar toate par, în plus, ne-necesare.
Totuşi, ele contează.
O casă care se finisează conţine în ea nişte lucruri care aparent nu sunt necesare. Odată ce ai căldură şi apă, ce mai contează câţi centimetri are scara spre etaj, sau cum sunt aranjate mobilele în bucătărie? Totuşi, contează. Şi cu acest “totuşi contează” începe o casă adevărată, care e mai mult decât un adăpost.
Şi totodată cu acest “totuşi contează” începe să apară sufletul care trece de la roşu spre finisaj. Cizelăm, deschidem uşile, rafinăm sentimente şi prelungim conexiuni, comunicăm gânduri şi trimitem vise în noapte. Aparent, toate astea nu contează şi “se putea şi fără”. Se putea o viaţă făcută exclusiv din cafea, maşină, laptop, maşină, ceai / sau bere. De ce a lăsat Dumnezeu pe evrei să îl aştepte pe Mesia două mii de ani? Pentru ca un numar cât mai mare de oameni extraodinari, Moise sau Ilie şi prietenii lor, să participe la marele vitaliu al exploziei de bunătate a lui Dumnezeu, care face o istorie mereu mai mare în timp şi spaţiu, şi care a dat fiecăruia în timpul lui şi în secolul lui şansa de a spera într-un orizont şi de a lupta pentru acest orizont – înainte de Cristos, după Cristos, în Evul mediu sau în secolul XVII. Poate că nu era nevoie de atâta timp şi de atâţia oameni, poate că nu conta ca Vechiul Testament să aibă două mii de ani ci doar de cinci sute, iar la fel Noul Testament putea aibă doar cinci sute de ani iar apoi să se întoarcă Cristos. Doar că noi, cei din secolul XXI, nu mai intram pe lista vieţii, iată unul din acele “Totuşi, contează”.
Pe de altă parte, chiar dacă e greu să faci un finisaj, nimic nu e absurd în ce faci într-o casă. Dar, fiecare spaţiu gândit, nu doar că e greu să îl faci pentru iarăşi te apuci de calculat, de întrebat, de scos bani, de mutat toate într-un alt loc, ci marea dificulate e alta, mai fină dar mereu prezentă: cum de cere aşa un efort o nenorocită de etajeră, sau o banală maşină de spălat vase? De ce toate, cât de mici, cer atâta implicare, de ce nu ne facem toţi corturi de tătari sau indieni, să stăm sub stele şi să avem timp şi pentru altele mai nemateriale? Pentru că contează, şi pentru că nu e absurd.
Aceste două criterii (contează şi nu e absurd), singurele care pot fi verbalizate când suntem întrebaţi de ce depunem un efort spiritual sau personal, să observăm că nu ne motivează cu nimic aşa cum ne motivează un obiectiv sportiv sau de dietă. Nu ştim de ce mergem până la capătul a tot ce putem da din noi, adică nu ştim asta cu plan şi rezolvare, ştim doar că am pornit într-o călătorie, iar ea ne duce tot mai departe. Nu ştim exact de ce lărgim sufletul, de ce întindem o mână sau mai stăm seara să citim zece pagini dintr-o carte. Extinderea domeniului sufletului nu este în nici un moment ceva ce se face după un management de proiect, ci doar prin paşi nesiguri spre necunoscut, singurii paşi care apoi ne luminează istoria.
Desigur, arhitectura sufletului e diferită de cea a unei case: o casă se închide tot mai mult – dacă pui o mobilă în stânga nu mai poţi pune oglinda decât în dreapta. Pe când sufletul este o “fereastră cu ferestre” pe care o lărgeşti pe zi ce trece: lărgim simţirea, prietenia, cunoaşterea. Sufletul începe să arate bine când a ajuns cumva până la marginile pământului şi începe să fie mai valoros decât întreg universul (“Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” Mc, 8, 36)
Pe de altă parte, o casă o termini totuşi până la urmă (deşi se zice că la o casă ai mereu ceva de reparat). Ce faci atunci? Mi se pare foarte simplu: atunci poţi, ca pentru prima dată, să te apuci să îl citeşti pe Ioan al Crucii. Sau pe Tereza de Avila, sau pe călugărul pe care îl citeai în liceu fără să înţelegi mai mult decât prepoziţiile, adverbele şi numele Sfintei Treimi. Pentru că ştii de-acum singurul lucru care trebuia ştiut pentru ca să treci admiterea în mănăstire: călătoria va fi incredibil de lungă.
Şi poate că în această convingere de-acum exprimentată că finisarea sufletului nu se va termina niciodată este cuprinsă şi şansa de a presimţi existenţa şi frumuseţea lui Dumnezeu. Arhitectul lucrurilor care nu se văd.