Curajul de a merge până la capătul drumului

Va veni pentru fiecare dintre noi momentul potrivit şi locul potrivit spre care tindem poate de ani de zile. Nu ştiu să spun când va veni pentru fiecare, dar, dacă ne privim sincer, ne dăm seama ceea ce ne dă putere atunci când n-am ajuns încă acolo unde trebuia e tocmai ştiinţa negrăită şi nedemonstrabilă altora că... vom ajunge „undeva”.
E un miraj acest sentiment că "vom ajunge undeva"? Un mesaj subliminat indus de publicitate? Până la urmă, în aceste zone fine ale sufletului în care pariem pe o speranţă şi pe un drum, lucrurile sunt foarte greu de pus în balanţă. Sigur că pot încăpea manipulări, iluzii, dar totuşi în aceste zone e greu să spui că există obiectiv şi subiectiv.
Mai degrabă există perseverenţă.
Sunt momente în care mintea ni se transformă într-un mic personaj de basm care merge înainte, măcar cu un pas dincolo de linia orizontului, ca un mic cercetaş trimis în misiune de recunoaştere. „Nu mai e mult” spune el, la fel ca la munte, unde auzi că „Nu mai e mult până la cabană”, deşi ştii bine că mai e de zece ori pe atâta de mers.
Dar cât mai e?
Odată ce eşti sub semnul devizei „Nu mai e mult de mers”, ei bine ai trecut de jumătate din drum. Eşti pe cale să devii cineva, ai auzit sau ai înţeles că nu mai e mult de mers: prin urmare, dai la o parte tot ce ai experimentat până acum, şi te orientezi spre ce ai putea găsi, altceva decât ce a fost până acum. Te defineşti: nu mai eşti cel care întâlneşte şi ia de bune toate, eşti cel care caută.
Dar, mai ales, ai trecut de jumătate dintre oameni. Cei care stau, cei care doar comentează. Faptul că speri că vei ajunge undeva nu e un obiect de discuţie filosofică, se înţelege doar de către cei care au plecat, odată, şi au vrut să ajungă alt-undeva. Altminteri e o discuţie care nu are sens.
Iar apoi cei care au plecat, la fel ca bătrânii indieni, la fel ca vânătorii de piste, îşi ascut simţurile, „văd” lucruri pe care ne le văd cei care nu şi-au părăsit niciodată casa şi oraşul. Din acel punct în care au mers mult prea departe, începe să devină reală si dătătoare de lumină dorinţa de a ajunge undeva, ca şi ştiinţa că „vei ajunge undeva”. Credinţa în destinaţie, de la dorinţă mentală, devine far, lanternă, ghid pentru pasul următor dar şi pentru un nou orizont al vieţii.
În „no man’s land” lucrurile au altă valoare. Semnele se citesc altfel. Aici contează ce spune Frodo, în partea a treia a filmului: „Acum nu mai pot să mă întorc înapoi”.
Iată miezul şi indiciul bun: am mers atât de mult încât nu mai pot decât să merg înainte, până la capăt”. O experienţă spirituală limită se auto-susţine, şi devine interesantă tocmai din momentul în care se auto-susţine: din momentul în care îţi dai seama că nu mai ai nevoie să primeşti confirmări, pentru că tocmai ai inventat un drum, tocmai ai marcat un drum, iar alţii vor veni după tine, după marcajul tău.
Tu căutai un marcaj, şi de fapt ai lăsat un marcaj în urma ta.
De ce marii maeştri ne atrag? Pentru că experienţa lor spirituală se auto-susţine, şi asta căutăm şi noi, pentru că asta ne aduce pacea sufletului. Ceva ce nu ne mai poate lua nimeni, nici măcar schimbarea destinului.
Lunga călatorie dincolo de ce plănuisem la începutul drumului devine la un moment dat insuportabilă: dar, dincolo de limita de rezistenţă, brusc întunericul devine lumină şi devine clar ce căutăm: pacea pe care nu ne-o poate lua nimeni, iar acest tip de pace se găseşte la capătul unui drum pe care nu te mai poate urmări nimeni cu mintea, cu inima, cu pasul. Nici măcar tu.
Prin urmare, din punct de vedere spiritual, a ajunge înseamnă avea puterea de a merge până la capăt... în felul tău.