Curajul răbdării

Citesc o carte a unui filosof francez, Jean Guitton, despre Ioana D’Arc, şi la un moment dat are o distincţie interesantă între două feluri de curaj. E curajul războinic şi curajul răbdării. Curajul războinic e cel al luptei, o « stare secundă » care apare « în focul acţiunii colective şi agresive ». Pe când curajul răbdării nu cunoaşte « momentul şi locul atacului adversarului », acest tip de curaj e de fapt mai măreţ pentru că « trebuie să se expună în orice moment şi nu e niciodată ajutat de înflăcărare », şi e adesea un curaj solitar.     

Deşi cartea e din anii 60 şi vorbeşte despre o perioadă trecută, sună foarte bine aceste termen de « curaj al răbdării » pentru zilele noastre. Pe de o parte, atunci când ceva nu merge, degeaba te enervezi, sau vrei să dai cu pumnul în masă, nu rezolvi nimic, sau te mai şi faci şi de râs. Pe de altă parte, curajul de azi e într-adevăr perseverenţa în răbdare, la încă o acţiune, încă un mail, încă un tabel, seara, sau târziu, sau după o alergare de o zi întreagă prin trafic. Acel moment de răbdare, în care accepţi continuarea, nu te opreşti, nu te opui, pare un moment gol.

E ca un spaţiu de vid de acţiune, iar dacă primul curaj războinic pare convex, acesta al răbdării pare concav, te scobeşte, nu te reprezintă, nu te scoate în evidenţă. Te şterge sau te face să pari şters. Da, dar tocmai că acea ştergere de sine, acea tăcere sobră e marca oamenilor curajoşi de astăzi, la fel cum marca unor călugări cistercieni sau budişti e retragerea puţin în spate, tăcerea care nu e resemnare slabă ci stabilitate de oţel pe frontiera adevărului vieţii personale.   

E un termen frumos acest « curaj » al filosofului francez şi pentru că ne face să ne simţim mai bine, să ne vedem într-o lumină mai frumoasă. Momentele de perseverenţă tăcută, de fidelitate eroică dar fără urme, de aşteptare la o coadă, de aşteptare a metroului care întârzie la destinaţie, toate astea care nu lasă urme şi nu sunt contorizate ei bine sunt nu slăbiciune, ci curaj. Nu sunt moliciune, ci platoşă de fier. Oricând aştepţi, speri, ei bine eşti un om curajos. Un curaj cu atât mai valoros cu cât nu are martori, nu are aplauze ca la luptele medievale.

Este, da, adevăratul curaj, acela de a rămâne om, a rămâne aşa cum trebuie să fii într-o situaţie anume, fără să te urmărească nimeni, nici pentru a te aplauda, nici măcar pentru a te înţelege.

Nu se vede, dar sunt convins că azi « consumul de fidelitate curată » dintr-o singură zi, de la mamele care îşi plimbă copilul prin interesecţii haotice până la adulţii obosiţi care merg să schimbe un aparat care s-a stricat după o săptămână, este echivalent cu un an sau un secol din consumul de fidelitate curată al altor epoci. Suntem, toţi, deşi nu se vede, nişte oameni de o mie de ori mai curajoşi decât în alte secole, pentru simplul fapt că nu ne scufundăm pe parcursul unei singure zile, şi pentru că acest atac tăcut al vieţii umane asupra vieţii inumane înconjurătoare continuă şi ştim că va continua.