Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Spiritualitate

„Cuvintele întunericului” sau de ce nu povestim suferinţa

Submitted by on 25 aprilie 2015 – 0:02No Comment
„Cuvintele întunericului” sau de ce nu povestim suferinţa

Ani de zile mă trezeam în timpul nopţii. Cu perioade, cam din 1998 până prin 2005. Ca un fel de atac de panică dacă vreţi. Sub felurite chipuri, frică de moarte, frică de singurătate, frică sub mii de chipuri, oricum.. ceva mă trezea din somn, mai precis nu mă lăsa să dorm întins, continuu, liniştit, până dimineaţa.

Evident că pe atunci ştiam ce gândeam când mă trezeam din somn. Acum, că a trecut acea etapă, sincer habar nu mai am despre ce era vorba. Ştiu doar că cinci minute din acele momente, care au durat ani de zile, ar fi suficiente ca să mă dărâme, azi, pentru zile întregi. Ştiu că acele clipe mi se păreau mai rele decât orice ar fi putut însemna infernul despre care citisem una sau alta. Ceva fără viitor, şi fără putinţă de a recupera trecutul, ca o oprire solitară şi incomunicabilă între trecut şi viitor, un spaţiu de anti-cameră pe care doar eu îl cunoşteam, şi care nu era o anticameră între ceva şi altceva: era o anticameră în sine, o stagnare, o stază a sufletului pe care nici un efort intelectual sau voluntar nu putea să o elimine. O stază în care eram, prins, ca o insectă în plasa unui păianjen metafizic.

Şi de curând am urmărit un video mărturie despre cineva care a trecut prin ani de zile de astfel de angoasă, anxietate, singurătate, suferinţă interioară. Acele nopţi albe care sunt negre, acele clipe mai dureroase decât orice operaţie, acele operaţii pe inimă, pe spirit, care ne deschid organismul interior şi care fac că ieşind pe stradă suntem ca nişte bufniţe, venim dintr-o altă lume, mai mult decât o lume a durerii: o lume care, din durere, a trecut frontiera şi a devenit o altă lume. Nu e lumea spiritului, ci e lumea ne-spiritului, lumea sufletului care respiră împotriva lui insuşi. Şi nu ştie cum ar putea regăsi respiraţia lui firească.

Ei bine, ce e interesant e că toţi cei care ies din aceste stări, apoi, rezumă într-un cuvânt sau două cum era. Iar cei care ascultă şi au trecut şi ei, la fel, ei bine înţeleg totul din acel cuvânt.

Cum se poate asta? Oare uităm atât de uşor? Acele clipe care sunt mai lungi decât istoria lumii întregi, cum pot fi ele rezumate în două sau trei cuvinte?

Nu e doar pentru că oamenii uită suferinţa, la fel ca copiii mici.

Ci e pentru că viaţa firească a omului nu presupune suferinţă, iar suferinţa interioară e de fapt o buclă în afara vieţii normale. Nu e normal să suferim, nu e normal să ne rotim pe pernă, să ne umblăm nopţile, iar cuvintele care explică ce simţim când suferim devin apoi inutile când nu mai suferim.

Inutile, dar totuşi prezente.

De aceea, cei care au suferit, care au trecut prin aceste stări, recunosc « cuvintele întunericului ». De genul „A fost.. cam nasol”. Ceva de genul. Nu contează conţinutul explicit a ce spui, ci tocmai rezerva, umilinţa, sobrietatea, respectul pentru ce ai trăit, şi pentru neputinţa de a traduce şi a explica. Nu poţi explica aşa ceva. Poţi doar să semnalizezi, scurt, pentru cei care te pot înţelege, pentru cei care te pot recunoaşte.

Era un film, Constantine, despre un fel de exorcist jucat de Keanu Reeves, care mergea pe lumea cealaltă în infern, şi care spunea: « odată ce treci dincolo, demonii te vor vedea mereu ».

Acest citat, reaşezat la discuţia mea din acest text, ar pune că cei care au trecut prin infernul sufletului se recunosc.

Nu e nevoie de mult. Şi e logic: dacă nu ai trecut asta, nici măcar « Infernul » lui Dante nu e suficient pentru a semnifica măcar o fracţiune din suferinţa acelor nopţi. Dacă ai trecut, ei bine un simplu cuvânt, negru, întunecat, o simplă ridicare din sprâncene, ca oamenii lui Tyler Durden din Fight Club, semnalează că ai fost pe acolo, pentru cei care au fost şi ei pe acolo.  

Sigur, mai e Cioran, şi cei ca el: dar el scria pentru cei care nu au ieşit, cei care sunt în tranziţie. Mirajul, mirarea mea, în acest articol, e despre cei care au ieşit, şi apoi au uitat cum era în infern.

Copiii uită suferinţa, ştim asta. Uită lacrimile. Se pare că şi adulţii uită complet suferinţa. 

De fapt, nu uită, cum spuneam. Dar rezumă ani de zile într-un cuvânt, deci într-o privire.

Acea lumină, acea privire, acea voce a celui care a înviat, după o suferinţă care, mai mult decât orice putea conţine, conţinea mai ales sentimentul că învierea, revenirea, scăparea, sunt complet imposibile.  

După ce ai trecut prin nişte stări imposibile, nu ai nevoie de multe cuvinte, e destulă prezenţa pentru a transmite firesc şi direct sentimentul că eliberarea a fost totuşi posibilă. Iar cei care te ascultă, şi care te înţeleg, primesc exact ce trebuie să afle: că totuşi se poate. Cum se poate, … asta ţine de scăparea fiecăruia, şi nici o eliberare nu seamănă cu alta.

Comments are closed.