De ce ajungem în impas?

Sunt mai multe feluri de impas: relaţional, profesional, etc. Important e că ajung iarăşi la poieniţa de la care am plecat. Merg, încerc să schimb situaţia, şi revin tot acolo.

A fi în impas înseamnă că am cam epuizat lucrurile pe care eu le pot face, sau cele pe care ştiu că le-aş putea face. Iar dacă rămân lucruri pe care le pot face, nu am avut niciodată puterea de a le face.

Impasul deci e o revelaţie despre mine şi despre viaţa mea. Ceva lipseşte, şi presupunerea comună şi foarte greşită zic eu e că trebuie să te apuci de alergat, de fitness, de “ceva acolo”, ca să schimbi ceva. E o viziune cam marxistă, până la urmă, să vrei să schimbi lumea prin muncă. Sigur, uneori răspunsul final va fi alergatul, dar tendinţa asta de a face neapărat ceva mi se pare în cele mai multe cazuri greşită.

Tocmai, dacă am ajuns în impas, înseamnă că m-am cam zbătut destul, am făcut destule lucruri, deci ar trebui să urc la nivelul de perspectivă. La nivelul la care este un arhitect, de exemplu, care citeşte printre rânduri macheta, proiectul unei case.  

Cred că singura soluţie, tot mai des cred asta, este recitirea scenariului vieţii, a filmului vieţii, pentru a descoperi sub etapele respective ceva mai profund decât scenariul linear.

Oamenii au ajuns azi într-o perioadă de scanare a tot, o scanare foarte dăunătoare pentru psihic cred eu: scanăm rinichii, creierul, facem radiografii la tot ce mișcă sub soare, iar apoi scanăm coduri de bare, financiare, desfăşurăm tabele şi liste, extragem mailuri, baze de date. Totul e citit, cu o cheie, cu un cod, totul e desfăşurat pe masă.

Ei bine, tocmai viaţă noastră, povestea vieţii noastre, se pierde, se sparge în sute de zile lungi fiecare cât tot anul întreg şi nu mai putem vedea “prin”, “printre” zilele vieţii noastre. De acolo vine impasul. S-a adunat prea multă informaţie, sunt prea multe date, prea multe evenimente, şi nu am mai scanat de mult viaţa noastră. Cea mai importantă scanare, nu e pentru viruşi, e pentru viaţa noastră: iar scanarea vieţii nu caută viruşi, ci elimină viruşi pentru a regăsi esenţialul.  

Da, mai mult decat de alergat în parc, ar fi bine să începem un jurnal, să reluăm jurnalul dacă îl avem, cu o întrebare anume: cum am trecut prin etapele vieţii de până acum? Cum am reuşit la BAC şi care a fost lecţia? Cum am scăpat de o prietenă proastă sau cum am reuşit să captez prietenia celei care merita? Cum am reuşit să iau licenţa, care e lecţia? Iar întrebarea cu “care e lecţia” nu e doar o lecţie de tip de pus pe Facebook, e o întrebare care merge până la detalii. Care a fost detaliul, detaliul personal, detaliul contextual, partea de destin a momentului respectiv?

Dincolo de toate astea, în toate astea, există un destin al nostru al fiecăruia. Nu o spun doar eu, o spun oameni foarte serioşi cum e John Krumboltz, cu “Serendipity în carieră”. Există chiar dacă nu eşti un om religios un fel de pattern al trecerii prin momentele importante, grele sau uşoare. Un fel de mixt între efortul meu şi ce aduce.. norocul, destinul, soarta, universul, Dumnezeu. Spuneţi cum vreţi. Important e că acel Pattern există, el există pentru mine şi l-am văzut la mulţi.

De exemplu, eu nu am aplicat niciodată pentru un job. Şi întotdeauna mi s-au oferit job-uri la care nu m-am gândit. Acesta e patternul meu. Iar patternul are un corolar: de fiecare dată când am vrut să mă bag eu în seamă, pentru job-uri sau proiecte, nu a ieşit. Pot detalia asta pe ani, e o realitate matematică a vieţii mele, cu bune şi rele. Iar acum ştiu, nu mă mai bag singur în seamă, aştept, să mi se ofere un alt job, dacă va fi momentul.

Da, după ce identifici în vreo 5 etape mari ale vieţii care e patternul, rămâne să crezi în el, să îl foloseşti ca cheie de citire a vieţii. Să îl aplici la perioada în care eşti, si să tragi concluziile. Să îţi citeşti etapa actuală, pentru că acum poţi să o citeşti,. Cu bune, cu rele, cu cât va mai dura, de ce ar avea sens să dureze, şi cam cum ai putea ieşi din ea.

Impasul, e mereu semnul că nu ai descoperit încă – deloc sau complet – patternul vieţii tale. Tipul tău de a trece prin etape, prin greutăţi, prin bucurii. Într-un fel , e lucrul cel mai săritor în ochi. Dar ne ia timp să acceptăm că suntem aşa cum se vede din istoria vieţii noastre, şi nu cum credem sau am vrea să devenim.

Dar, adevărul eliberează. Şi adevărul dă drumul din nou la maşinăria timpului, de care nu ne mai e frică, sau pentru care nu ne mai agităm: din moment ce ştim în mare patternul, rămâne să vedem unde ne va duce.

Viata redevine o călătorie interesantă.