Dumnezeu nu se supără când ne stresăm pentru cei mici

De multe ori când sunt cu fetiţa mea în maşină pot fi stresat: pentru că nu e cuminte, pentru că nu e bine prinsă în scaun, etc. Apoi, când coboară şi merge undeva mai departe pe jos cu mama ei de mânuţă, iar eu le privesc din maşină pe amândouă cum se depărtează pe stradă, e nevoie de maxim 15 metri ca tot stresul să dispară si să îmi dau seama ce minune este acest copil.

Când eram burlac şi vedeam mămici care strigau după copilul lor în parc, îmi spuneam că niciodată nu o să strig la copilul meu. Nu o să mă envervez. Nu am reuşit, evident. Dar, cred că fiecare părinte, după ce iese din cercul de 15 metri în care dispare stresul, se uită cu ochii direct conectati la inimă la acea mogâldeaţă, acea mică fiinţă care merge cu încredere alături de celălalt părinte pe stradă, pe strada vieţii, pe strada oamenilor, pe strada existenţei. E foarte clar că acea fiinţă e în întregime plăsmuită din încredere, trăieşte din si pentru încredere în viaţă, iar noi părinţii uităm acest lucru esenţial tot la 30 de secunde.

Văzut de la 15 metri distanţă, e clar că orice copil e un dar absolut. Nu doar că e un dar şi o minune în sine, este totodată un dar permanent, în orice face, orice spune, modul in care adoarme.

Dar, dacă Dumnezeu ne-a dat această minune care sunt copiii, o minune care nu poate fi comparată cu o altă valoare a vreunui lucru din această viaţă, de ce acelaşi Dumnezeu a lăsat stresul, nopţile nedormite, enervările şi exasperările?

Eu cred că aici intervine modul în care Dumnezeu ne lasă să avem şi noi o contribuţie la “a primi un dar nepreţuit”. Undeva în teoria din evul mediu a franciscanilor (vezi cartea “Sfânta economie. Benedict de Norcia și Francisc de Assisi în istoria economiei europene”, ARCB) e vorba despre prima idee economică a valorii din istoria omenirii, care apare paradoxal la franciscani, şi acolo e legată de lipsă, dar nu în sensul economiei de azi, ci în sensul că nu putem plăti unele lucruri, cum e slujba divină şi caritatea. Nu poţi plăti iubirea. Unele daruri sunt gratuite, cum e slujba divină, dar ea nu e fără preţ: de fapt are un preţ infinit.

Acei autori franciscani din evul mediu arată că gratuitatea nu înseamnă fără preţ, ci un preţ infinit. Dacă te uiţi la cum ţine degetele o fetiţă de trei ani care mănâncă o supă la masă, nu se poate compara cu nici o Coco Chanel de pe planeta asta. Iar graţia din priviri şi misterul fără fard al unui copil nu sunt lucruri care pot fi comparate cu nimic pe lumea asta.

Ei bine, aşa e un copil. Are un preţ fără preţ. Si chiar dacă ai vrea să plăteşti cumva pentru asta, Dumnezeu e prea deştept şi prea bine crescut ca să imagineze ceva de genul că pentru un copil, trebuie să dai mulţi bani, ca să iasă copilul. Tocmai pentru că ce oferă un copil nu poate fi obţinut prin bani.

Atunci eu cred că Dumnezeu, care totuşi ne consideră într-un fel parteneri cu demnitate şi ne iubeşte, a creat această forma de a participa, zilnic, din sudoare, nesomn, stres, oboseală, iar asta zi de zi, la existenţa acestor fiinţe minunate care sunt copiii.

Nu e vorba că pentru ceva plăcut ne cere ceva neplăcut, ca să suportăm cumva cheltuielile la nivel metafizic. E altceva. Pentru ceva nepreţuit el ne cere ceva personal. Ceva ce doar noi putem da, noi fiecare, din adâncul fiinţei noastre. Nu putem creste un copil doar cu bani, privindu-l de pe o canapea. Trebuie să dam din noi, din carne, din emoţii, din timp, din munca de a-l căra, aranja, îmbrăca, dezbrăca, veghea în somn şi boală, hrăni şi supraveghea, pentru a fi mereu atenţi şi disponibili. E o participare totală, din intimitate, din tot ce suntem.

Nimic nu te stoarce aşa ca un copil. Si dacă s-ar apuca vreun progresist dement să calculeze sporul de oboseală şi timp liber pe care ţi-l consumă un copil, cred că şi-ar da seama la total, dacă ar calcula corect în nebunia lui, că iubirea există pe lumea asta. Si că Dumnezeu a făcut lumea pentru ca iubirea să existe.

Si e ceva corect: această stoarcere de sine e singurul lucru pe care Dumnezeu îl putea cere: să dăm ceva care e doar “din noi”, pentru a ne aduce aminte zilnic – a nu uita! - că un copil e zilnic singurul lucru pe care nu l-am meritat oricât de mult ne-am fi stresat.