De ce e mai ușor să îi ajuţi pe alţii decât să te ajuţi pe tine?

Pe mai multe planuri. Mai întâi faimoasa observaţie că dai sfaturi mai bune altora decât îţi dai ţie. Apoi că îi poţi motiva pe alţii, chiar foarte bine, dar pe tine mai greu. Că ţi-e mai ușor să sari în ajutorul altuia, dar să te iubești pe tine și să ai grijă de tine e mai greu. De ce oare?

Sigur, se zice că ne cunoaștem pe noi înșine mai greu, și pe alţii mai ușor. Dar afirmaţia asta e ca un fel de drum închis, nu mă duce foarte departe.

Cred că pentru început există un preţ de plătit pentru unele talente. Nu zic că universul se răzbună pe noi pentru unele talente, cred că uneori pur și simplu greutatea prin care tu ai trecut a făcut că acum, sau mai târziu, ai adunat un sac cu comori care vin ca mănușă pe greutăţile altora. Dar trebuie să aștepţi puţin: dacă acum dai sfaturi deja bune, asta nu înseamnă că procesul de “sfătuire a ta de către tine” nu e în curs. Şi probabil că deja știi să spui ce e bine să nu faci: e mai greu să spui, partea a doua, ce ar fi bine să faci.

Dar, mai ales, dacă ţi-ai da ţie sfaturile excelente pe care le dai altora, și asta ar fi destul ca să ieși la liman complet și imediat, ai pierde ceva esenţial pe drum: experienţa altuia, a celorlalţi, experienţa faptului că suntem împreună și suntem făcuţi pentru a fi împreună.

Ai putea, sigur, să te vindeci pe tine însuţi, dar la ce folosește asta dacă nu ai descoperit ce înseamnă un prieten, o mână întinsă sau o ușă deschisă spre o casă caldă și primitoare?

Experienţa faptului că ai nevoie de ajutor, de ceilalţi, face parte din galeria de tablouri a inimii omenești, și fără “galeria cu ceilalţi” ţi-ai construi singur un castel de gheaţă, până la urmă. Atunci când ai nevoie să treci peste ceva, să ieși dintr-o situaţie neplăcută, scopul nu e doar “să ieși”: scopul e și “să ajungi undeva”, și nu văd alt răspuns decât “la ceilalţi, la celălalt, la prietenie sau împărtășire”.

Altfel, am trăi pe o planetă de înţelepţi complet autiști, e mai interesantă o planetă de prieteni care caută împreună soluţii și iar soluţii și iar soluţii. An după an, criză după criză, o planetă unde mereu seara ne adunăm împreună, cu bune și rele, la o “poveste”, cum spun ardelenii.

O planetă în care, până la urmă, facem parte cu toţii din aceeași “poveste” frumoasă, iar asta ne motivează toate eforturile, reușite sau nereușite.