De ce ne uităm la o femeie frumoasă pe stradă

Poate că suntem mai buni decât credem, şi iată trei exemple: o femeie frumoasă pe stradă, o altă femeie care citeşte în parc, şi o lumină seara prin ferestrele unui apartament.

Mergând pe stradă printre mai mulţi oameni, ca bărbat ţi se opreşte instinctiv privirea pe o femeie frumoasă, la chip sau la corp. De ce, pentru că vrei să flirtezi din principiu şi doreşti femeia altuia? Eu cred că se poate citi şi altfel scena: e un citat, nu mai ştiu dacă e de la Monseniorul Ghika sau de la Platon, probabil amândoi, care spune ceva de genul « frumuseţea odihneşte privirea ». Privirea ni se odihneşte atunci când întâlneşte frumuseţea. De aceea, căutăm cu ochii într-o mulţime o femeie frumoasă, nu neapărat pentru a flirta din priviri sau cuvinte, ci mai întâi pentru că e ceva normal pentru ochiul uman: el caută o odihnă, să se oprească. Iar oprirea privirii durează, pentru că vezi pe cineva o clipă, apoi revii să vezi dacă e chiar frumoasă aşa cum ţi s-a părut, şi apoi iar revii, ca să te bucuri de ce ai văzut şi s-a confirmat. Sunt deci nişte secunde bune, şi ele sunt parte din odihna firească a lumii.

La fel, o femeie pe care o vezi de departe pe o bancă, în parc. Te uiţi interesat, nu doar că acea femeie e frumoasă, ci şi că e liniştită, misterioasă. Sigur, poate că ai vrea-o pentru tine, sau te uiţi pentru că eşti atras sau interesat, dar poate că nu eşti atras de a fi cu ea, ci de dorinţa ta de a deveni şi tu cu locul tău în lume şi atractiv pentru alţii, altele. Cauţi să furi, de la acea persoană interesantă, misterioasă, care pare că şi-a găsit locul, ei bine secretul, care dacă există pentru alţii trebuie să existe şi pentru tine. Nu vrei să iei ci să găseşti şi tu « destul » pentru tine, atât de destul încât să dea pe-afară, şi alţii să simtă că viaţa ta e frumoasă, plină, de indiviat şi că şi-a atins nivelul de odihnă existenţială.  

În fine, luminile din bucătărie sau sufragerie care se văd prin ferestre. Când ai în faţă un bloc cu multe etaje, sau când mergi seara pe stradă. Majoritatea luminilor pe care le văd seara mi se par triste, vechi, prăfuite, prin perdele veştejite. E greu să te identifici cu lumina şi atmosfera care se vede prin camera cuiva străin. Sunt şi unele frumoase, adică luminoase. De regulă, vom spune că privim pentru a căuta un loc de linişte, de bucurie, de pace, şi deci a invidia acel loc. Căutăm să ne confirmăm ideea că viaţa noastră e tristă, iar casele altora sunt întotdeauna mai frumoase. Dar dacă cumva privim pentru a dori, în secret, ca toţi cei cu lumina stinsă şi tristă să aibă o lumină puternică şi frumoasă? Dacă privim nu pentru a lua, ci pentru a da, pentru a crede  în puterea oamenilor, fiecare cu viaţa lui, de a fi fericiţi?

Iată trei momente, în care avansez ideea că doar aparent vrem ceva pentru noi, dar se poate să vrem mai degrabă să dăm pentru alţii, fie şi pentru « omul » care există în fiecare dintre noi. Căutăm nu să luăm, ci să atingem zona de odihnă existenţială, unde oamenii nu dau sau iau, ci se bucură pur şi simplu.

Scena seamănă cu situaţiile în care un copil mic îţi dă ceva, jucăria lui, e bucuros să o dea, iar peste zece secunde o cere înapoi: ce alegi, că a dat-o sau că a luat-o înapoi ? Desigur, te bucuri de experienţa nouă pe care a trăit-o, anume că a dat-o, pentru prima oară în viaţă.

La fel, putem fi oameni mari care care descoperă ce înseamnă să fii iarăşi copil in sensul bun. Să vezi ceva frumos sau deosebit, o femeie frumoasă, sau liniştită într-un parc, sau o casă reusită şi luminoasă, e poate ceva ce vrei pentru tine, să iei. Dar, poate că e ceva care, pentru simplul fapt că poţi aprecia acel lucru, e ceva ce doreşti tuturor, nu doar ţie. Ceva legat de felul în care tu vezi omul şi viaţa lui, oricine ar fi acel om. Deci, e ceva care te defineşte ca un om bun, tocmai pentru că gândeşti aceste lucruri, mai mult decât să vrei doar să pui mâna pe ele.