Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Filozofia avanpostului

Submitted by on 16 octombrie 2017 – 16:47No Comment
Filozofia avanpostului

Observaţia e că nu mai aflăm de ce trăim, sau de ce muncim, nici după vârsta de 22 sau sau 25 de ani.

Pe la 18 ani mai sperăm într-un răspuns. Apoi, luăm act de complexitatea situaţiei. După care, ni se pierd urmele faţă de familie, şi totodată  se şterg urmele celor care au luat-o înaintea noastră. Paşii duc fiecare spre traiectorii mult prea pline de neprevăzut pentru a putea vizualiza o cale clară, o potecă pe care să mergem şi noi după unul sau altul din cei cunoscuţi. Suntem, mental, ca nişte copii pierduţi într-o pădure mare iarna, în care vântul şterge prea repede urmele după care ne-am putea ghida.  

Mergem, înainte, de la o factură la alta. Ce ritmează de fapt viaţa noastră, pentru un timp foarte lung, sunt facturile lunare, penibil nu?

Ar trebui să fim cei mai mari indieni, Winnetou, pentru a urmări traseul complet a măcar trei colegi de facultate. Şi chiar dacă am face un tablou clar a ce am putea sau am vrea sa facem, până încercăm să imităm acel tablou lucrurile şi oamenii s-au mişcat iar din loc.  

Perioada 18-25 sau de fapt 18-30 devine o cautare permanentă de sens al vieţii. Sub toate formele. De la citit seara romane cu ceva conţinut filosofic până la vorbit, privit, iubit, băut, călătorit, şi iarăsi de la capăt in orice ordine ar fi, pentru că e inutilă ordinea.

Or, singura chestie concretă e tocmai nevoia de ordine. Presimţim că ceea ce căutăm ca sens al vieții nu e doar un obiect al admiraţiei – o soţie, un copil, o profesie performantă-  ci ordinea in care construim această admiraţie. Gradul de implicare, firesc, fidelitate,  fata de toate celelalte care ne umplu ziua.

Si nu vedem, ordinea. Vedem, adică, dezordinea.

Ce sperăm, pe la 18 ani, e că vom descoperi o cale, un secret, poate unul foarte greu de realizat, dar unul care ma mearga, sa explice lumea. O cheie scumpă, dar sigura, care sa deschidă ușile, usa sensului, a mintii.

Eu bine, nu. Nu găsim. Cum am putea găsi? Căutam o ordine veche, de genul “ajung acasă şi apoi plec în oraş” ca să iau ceva. Acest tip de ordine nu mai merge: ne obligă la compromisuri mult prea mari o casă de cinci stele, nu doar morale ci şi psihologice. Ne blochează.

Ordinea, nu o mai văd decât in stilul de viata al unui salvamar sau salvamontist.

In genul de viata construita ca o misiune umanitară – pentru o soţie, un copil, trei colegi de birou, oamenii care sunt in grija mea, ca şi cum biroul ar fi un pluton iar eu sergentul. Sau tipul cu intendenţa, sau cu trasmisiunile.

Adică, o viata reactivă, de relaţie, nu una statică.

Acasă, nu e locul unde mă duc, e locul de unde plec. De unde plec mai bine pentru a ajuta pe altii.

Suntem, deci, in misiune permanentă. Aşa găsim un sens: misiunea e o stare care e mereu disponibilă, e cel mai potrivit concept pentru a ilustra o stare în care tot ce faci are sens, ai un rol, deşi nevoile tale de localizare, rutină, obiceiuri, program fix, toate astea sunt absente. Nu contează, din moment ce centrul lumii e un om sau trei care au nevoie de ajutor, viaţa ta are un sens.  

Acolo unde pot, acolo unde sunt acum, refac, pansez, completez.

Ordinea, nu mai e o stare de fapt. Ci e ordinea activităţilor în scopul de a face bine in jur. Atât.

În ceremonialul cercetaşilor mari (rovers) spune aşa: „Et si la Route vient a te manquer, fais-la”. Dacă drumul nu mai este în faţa ta, deschide tu calea. Fă un drum.

Vechea lume, în care lucrurile era aranjate, nu mai există. Dar în lumea în care trăim există oameni, prinşi sub noianul de griji care le acoperă casele şi sufletele ca un viscol care a ajuns la trei metri de zăpadă. Trebuie să ieşim din case, să refacem legăturile, potecile. Acesta e sensul lumii, ordinea vieţii de zi cu zi. Noi facem ordinea, potecile, legăturile.

E deci timpul pentru o filosofie a avanpostului. Pretutindeni junglă, oameni pieduţi. Dar, avem fiecare avanpostul nostru, un mic refugiu, iar în jurul refugiului nostru dăm zăpada la o parte. Refacem potecile. 

Si atunci, fiecare zi e o zi speciala.

Comments are closed.