De ce nu vreau să ratez dezastrul care vine

Pandemia a venit ca o primă plagă peste o aparentă normalitate, dar după ce ne-am dezmeticit puţin au mai venit vreo două-trei plăgi peste noi, şi nu au trecut încă. Totuşi pandemia pusă toată la pachet se rezumă de fapt la nişte lecţii de luat, pe care eu le-am ratat complet. De data asta, m-am hotărât să nu mai ratez.

Lecţiile pandemiei erau destul de clare, le-am auzit stând cu ochii pe geam în carantină şi ascultând canalul You Tube al unui francez pe care îl urmărea soţia. Omul spunea calm, discutând de ale lui, că pandemia e ca să ne regăsim interioritatea. Eu m-am lasat prins de greşelile făcute de guvernanţi şi alţi aşa-zis specialişti în crize, pentru că am predat psihologia zvonurilor şi comunicarea în situaţie de panică, lucruri doar citite, care în fine era live! şi era de înţeles că eram curios. Dar mi-am pierdut vremea cu prostii.

Acum a venit al doilea “Vai”, ieşit parcă din Apocalipsa lui Ioan, şi stau şi mă uit aşa cum se uita o bătrână franţuzoaică aristocrată trecută de toate vârstele, surprinsă de familie privind calm un film puţin deocheat. Foarte liniştită, a spus “Je veux voir jusqu’ou ils peuvent aller”. (vreau doar să văd până unde au tupeul să întindă coarda”). În alt registru desigur decât doamna aristocrată, mă uit la o ştire sau alta, şi tot vreau să revin la liniştea francezului meu de pe You tube. “Încă o ştire, să văd până unde au tupeul să întindă coarda, şi apoi mă liniştesc”. Adică, ştiu că acolo va fi destinaţia, la liniştea de după furtună. Dar până acolo, trebuie să vedem despre ce bătălie vorbim, ca să vedem ce linişte am putea găsi în mijlocul acestei bătălii.

Dacă ne uităm la ce se întâmplă din 2020 încoace, tot ce a fost rău în istoria ultimilor 200 de ani a fost parcă doar un test. Iar toate aceste teste, care erau momente în istorie, acum se trec de la stadiul de exerciţiu-instructaj la cel de operaţiune reală. Răul de toate felurile, de la răul unor oameni sau al unor interese până la războaie, cutremure şi crize financiare. Totalitarismele, la fel, păreau trecute: dar să ne amintim gluma de pe conturile Facebook ale oamenilor închişi în case fără drept de apel în primăvara lui 2020: “1984 was not supposed to be an instruction manual”.

Observaţia mea - că azi parcă toate relele vin peste noi cu o putere de “grămădă care cere vârf” - are doar scopul de a spune că, în ce priveşte binele şi speranţa, nu avem decât să facem şi noi la fel. Să adunăm grămadă cu vârf toate gesturile şi gândurile care ştim că fac bine. Istoria lumii, sau a ultimilor 200 de ani, poate fi pe de altă parte şi lista lecţiilor bune pe care acum trebuie să le aplicăm, dar de data asta pe toate, toate-toate, adică tot ce ştim că se poate face bun pentru o familie, un om, o naţiune. De la mici gesturi cotidiene până la oamenii lui Saint Exupery, care aterizau forţat prin munţi sau deşerturi şi mergeau până la capătul puterilor pentru a se salva, pentru că ştiau că “soţia mea, dacă mă crede viu, crede că merg înainte”.

Se poate să schimbi lumea reluând doar gesturile normale, dar toate deodată! ? Eu zic că da.

E o poveste, deşi la un nivel mai spiritual: era un preot ţăran, care arăta vai de figura lui şi abia îşi luase examenele, care a fost trimis într-un sat pierdut din Franţa anului 1818, plin de beţivi, sărmani şi certăreţi. A stat acolo toata viaţa, spovedind şi făcând doar lucrurile pe care le face un preot, dar bine şi până la capăt: a repetat şi insistat pe aceste lucruri fireşti, până ce Franţa toată venea la el la spovadă. A devenit după moarte Patronul şi modelul universal al tututor preoţilor catolici. Iar după ceva ani, un demon într-un exorcism spunea: “dacă în acel moment ar fi fost în lume trei (deci încă doi) ca Vianney, lumea se termina şi binele câştiga”. Nu au fost. Totuşi, oamenii care sunt convinşi că ceea ce fac e bine influenţează, prin canale nevăzute, pe toţi ceilalţi.

Se poate deci să reiei normalul, firescul dar şi eroicul, la tine în ogradă, şi prin mii de fire nevăzute asta să incline balanţa universului. Al tău, al tuturor. Iar ipoteza mea e că pe măsură ce plăgile vor veni peste noi iar pământul de va clătina de groază, doar această reluare a tot ce ştim că trebuie să facem, dar a fost până acum doar din mers, fără o conştiinţă completă, fără ştiinţa că doar gesturile mai contează atunci când strategiile nu mai contează, va ţine din prăbuşire echilibrul fiecăruia şi al tuturor.

Iar dacă reluăm efortul de a face binele fără a privi rezultatele, regăsim ceea ce spunea preotul meu de pe You tube: liniştea dinăuntru, liniştea dintru începuturi. Înaintea tuturor bătăliilor este liniştea iar bătălia care ne cuprinde azi din toate părţile este, de fapt, făcută să ne rupă de acea linişte dintru începuturi. Aşa cum furtuna care a cuprins corabia în care dormea Cristos cu apostolii în Evanghelie era doar ca să se vadă când apostolii îşi vor pierde încrederea.

Orice bătălie mare, finală, este întotdeauna semnul unei bătălii interioare. Ceea ce era în Vechiul Testament o prefigurare, de exemplu lupta dintre faraon şi evrei, devine ceva interior. În noi înşine este Faraonul, care primeşte plăgi peste plăgi, şi în noi înşine este poporul evreu, care trebuie eliberat de dominaţia faraonului. Faraonul poate fi văzut în noi ca tot ce vine din afară şi dacă e lăsat să domine sufocă interioritatea. Iar poporul evreu, desigur, este relaţia personală cu transcendenţa, sau relaţia personală cu sinele, cu acele lucruri care nu au voie niciodată să intre în jurisdicţia niciunui faraon.

Cu cât bătălia e mai puternică, în jurul tău, cu atât poţi face acest exerciţiu mental, ca în matematica de clasa a 4-a, de reducere la absurd: dacă bătălia s-ar termina brusc, oare am păstrat esenţialul, sau l-am ratat complet? Mesajul preotului meu francez de pe You tube era de fapt acesta: scopul nu e să câştigăm bătălia, ci să păstrăm esenţialul, iar bătăliile care ne înconjoară putem spune că ne încurcă în a păstra esenţialul. Totuşi, nu cumva adevăratul esenţial nu are cum să fie ratat, iar bătăiile care ne dor doar scot în lumină mai bine esenţialul, şi trec ca prin foc ca să se vadă mai bine tocmai lucrurile pe care fiecare nu putem să le pierdem orice-ar fi?

În ultimul an am reuşit mai bine asta, deşi mai am de lucrat. Nu am ignorat ce se întâmplă în jurul meu, dar m-am concentrat pe esenţial. Am văzut că merge. Măcar o oră pe zi, sau câte o jumătate de oră. Nu îi credeam pe cei care spun că pot să se ocupe de ale lor, fără să citească ştiri. Am văzut că se poate. Nu e vorba să nu citeşti ştiri, ci să nu “asculţi” de ştiri, cu inima, cu locul unde ele nu trebuie să ajungă.

Si cât de importante sunt gesturile şi momentele, atunci când ştii că ele se aşează pe o traiectorie care ar putea să nu existe, pe o înlănţuire care rămâne firească încă cinci minute şi încă cinci minute, deşi totul în jur pare că e prins într-un carusel care nu mai are nimic firesc în el.

Da, se poate ca viaţa ta să fie o tangentă la o planetă de ştiri în convulsie. Si să îţi dai seama că aşa e normal de fapt: e normal ca firescul fiecăruia să fie o tangentă, mai importantă decât lumea întreagă. Si, mai mult, e posibil ca aceste tangente ale vieţilor interioare ale unui om sau ale altuia să fie cadrul puternic şi stabil care ţine de fapt planeta întreagă şi o împiedică să se piardă în negura universului. E normal ca nimic să nu fie mai important decât ce face ca viaţa mea să fie importantă, chiar dacă în jurul meu vântul suflă cu 130 km la oră.

Să nu confundăm sfârşitul lumii cu neantul.

Iar lucrătorii din ceasul al doisprezecelea au luat acelaşi salariu pentru că probabil că la final calitatea gestului contează. Calitatea gestului la final cristalizează sudoarea adunată în lungul zilei, şi fiecare oră de final poate să încline balanţa între bine şi rău mai mult decât la început.

Poza pe care am pus-o este cu Monseniorul Ghika care strânge sub pelerina sa copiii orfani de la orfelinatul doctorului Iancu, de pe str. Labirint din Bucureşti, anul xx? 1940. Acest om care, trecând prin războaie şi dictatură, mereu deschidea pelerina sa pentru a mai adăposti un suflet. Este imaginea a ce trebuie să facem azi: să prindem sub mantia noastră pe cei dragi şi pe cei de lângă cei dragi. Dacă lucrurile se prăbuşesc în jurul nostru, nu avem dreptul că facem o comparaţie între clipele cu cei dragi, clipele în care ne continuăm viaţa firească, şi plăgile care se abat printre noi sau peste noi. Chiar în ultimele cinci minute, nu avem dreptul să facem aceată comparaţie.

Bătălia spirituală este câştigată în clipa în care nu mai comparăm răul cu binele, şi fericirea cu nefericirea. Trebuie să păstrăm până la capăt mantia deschisă, mâna întinsă, pentru că cine ştie? Poate că ajungem ca Oskar Schindler, în finalul filmului, când îşi dă seama că mai avea la piept o mică emblemă cu preţul căreia mai putea salva doi evrei de la moarte. Nu se ştie cât bine mai putem face, chiar dacă mai sunt doar cinci minute până la finalul încercării prin care trecem.

Curbele graficelor care o iau razna în finanţe, în războaie, în preţuri şi alte nenorociri, au câştigat cu adevărat bătălia în clipa în care ne părăsim şi noi singura curbă existenţială, singura tangentă care este mai importantă decât tot centrul de gravitate al pământului: ceea ce face că eşti om în următoarele cinci minute. Iar dacă de obicei era mai uşor să încerci “să fii om” într-o clipă sau alta a vieţii, acum devine atât de greu, încât tocmai pentru că e greu este, de fapt, uşor.

Pentru că altceva nu mai ai de făcut.

Nu putem împiedica următorul dezastru. Dar trebuie să nu îl lăsăm să treacă degeaba.

O mărturie despre Monseniorul Ghika, a unui coleg de celulă la închisoarea Jilava, spunea aşa:

“Apoi ne-a mai spus:

- Trăim numai o dată în lume şi mulţumeşte-te să fii om. Fiecare vreme îşi are durerile ei. Iubirea este adevărata limbă universală. Fiţi uniţi dragii mei.

La Aiud, mai târziu, am povestit sociologului Traian Herseni acest îndemn al Monseniorului şi a fost aşa de impresionat că îi scăldau ochii în lacrimi.”