Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

De ce suntem frumoşi

Submitted by on 3 martie 2017 – 9:33No Comment

hhhh

Atunci când îţi dai seama că viata a trecut deja de 25 de ani şi eşti încă pe drumuri din punct de vedere al identităţii, îţi dai seama că se pune problema unui răspuns în faţa vieţii. Trebuie neapărat să ai ceva, să ai un card pentru trecerea prin istorie, să găseşti deja ceva care te defineşte pentru Whatever it takes, pentru orice va veni peste tine, bătrâneşte, moarte, singurătate. Şi problema e că trece şi 30, trece şi 35 de ani, şi de multe ori răspunsul nu vine.  Pentru că azi răspunsul vine greu, se formează în conştiinţă, literă după literă, numele personal, ani şi ani de zile.

Trăim în aşteptare, cam după 25 de ani, credem că imediat imediat va veni răspunsul, vom găsi ceea ce face viaţa să fie deja “plină”, iar restul vieţii doar o continuare a ce am găsit deja. Şi el nu vine.

Este dificultatea acestor timpuri. Ştim că trebuie să găsim ceva important, ştim că timpul trece. Facem tot ce putem, mintal ne zbatem ca broaştele din borcanul cu lapte care la final a devenit smântână. Borcanul este timpul biologic, social, toate greutăţile, iar ieşirea sus peste borcan este punerea într-o formă anume a biologiei şi a socialului, o formă în care respiră nu doar plămânii ci şi sufletul, cu un destin şi o misiune anume.

Multe curente de spiritualitate vorbesc de atitudinea de Zen, etc. Dar în căutarea activă despre sine, deşi mereu neterminată, este mai mult Zen decât într-un batalion de înţelepţi zen. Pentru că noi căutăm, facem tot ce putem, dar mai durează. Not Yet, cum spune prietenul Gladiatorului.

Ei bine ne defineşte, ca oameni ai acestor timpuri, tocmai această căutare de ani de zile, şi mai precis ne defineşte zic eu înalta spiritualitate ascunsă ochilor care ne face să ne suportăm viaţa în aceste condiţii. Suportăm căutarea neterminată, care nu se poate încă termina dar rămâne căutare, şi această atitudine de acceptare dar ne-resemnare este ceea ce ne defineşte ca oameni în finalul de secol XX şi începutul de secol XXI. Suntem fără publicitate nişte oameni cu viaţă interioară, care au meritul de a căuta ceva deosebit pentru suflet deşi sunt încojuraţi de nişte reclame şi o filozofie care i-ar face să plângă şi apoi să râdă pe Aristotel şi pe Platon, o filozofie pentru idioţi, cu bărbaţi care se uită la meci şi femei obsedate de pata de pe covor. Ei bine printre toate astea de fapt ne cautăm un loc în univers şi în istorie, fiecare, fiecare în felul lui, publicitatea nu spune asta dar despre asta e vorba. Acceptăm jocul publicităţii doar pentru că căutăm de fapt altceva, şi atunci rămânem aici şi căutăm cu un ochi spre orizont. Dacă nu am fi siguri că vom găsi ceva, tot jocul de publicitate şi societate s-ar opri şi toată lumea ar pleca într-un sat pierdut. Faptul că nu plecăm e semnul că încă sperăm. Şi sperăm pentru că într-adevăr se poate găsi ceva care să facă din toate astea doar borcanul cu lapte, iar viaţa noastră să fie în altă parte, deasupra, acolo unde oamenii folosesc toate astea pentru o misiune, o iubire, un destin în lume.

Aş putea spune că scopul vieţii de azi e să ieşim din borcan. Din găleata cu reclame idioate. Pare greu de acceptat că durează acest lucru, dar nu e un lucru absurd. Durează, şi ne defineşte această ascensiune spre ceva mai sus decât ce se vede, care este totodată ceva mai adânc decât simpla nevoie de a dormi şi a mânca. Suntem pur şi simplu mult mai filosofi şi Zen ca Aristotel, pentru că rămânem oameni în nişte condiţii pe care el poate nu le-ar suporta şi căutăm ce ne face, totuşi, oameni. Trecem printr-un tunel mai lung decât pe vremea lui pentru a ieşi la lumină, la lucrurile esenţiale, şi de multe ori nu ne ajută nimeni să ieşim din tunel.

Lucrurile despre suflet există, deci, dar nu se văd. Dacă nu ar exista, lucrurile care se văd nu ar mai exista nici ele. Fie ne-am omorî între noi, fie am pleca în pădure. Ele există încă, deci, dar nevăzute. E deci o luptă invizibilă, zilnică, pentru a rămâne în aşteptarea răspunsului pe care să îl primim şi apoi să îl dăm în faţa vietii de azi. Că merită să iubeşti, să ajuţi, să construieşti ceva în viaţă.

Aşteptarea ne face eroi, în aşteptare suntem noi eroi astăzi. Se adună în fiecare o frumuseţe interioară poate unică în istorie. Şi o frumuseţe inutilă, mai precis inutilizabilă. Păcat că nu avem nici timp să o vedem, nici să o gustăm. Alergăm, fiecare în drumul lui. Dacă lumea ar lua o mare pauză de muncă şi toţi ar merge în parcuri să joace şah unii cu alţii, dacă am ieşi o secundă cu toţii din borcan, am vedea că oamenii aştia care aleargă în toate părţile au mii de lucruri de spus. Frumoase, unice în istorie prin detaşarea la care au ajuns şi sentimentul asumat al fragilităţii vieţii.

Ar trebui să prilejuim mai des întâlniri fără scop între oameni, lumea ar respira. Un pic.

Comments are closed.