De ce te loveşte introspecţia fix înaintea celui mai greu examen?

E ceva cunoscut: dacă mâine ai un examen sau o predare, în această seară vor apărea cele mai importante întrebări psihologice despre tine, despre destinul tău, despre vocaţia ta in particular si despre nemurirea sufletului in general.

Ies brusc chestii urgente din suflet, parcă scoase la lumină cu un excavator, tocmai în clipa în care ele ar fi trebuit îndesate jos, departe, până mâine. Măcar până mâine.

E ca un film de groază: în loc de un singur şantier în afara ta, adică între foi şi cărţi şi fişiere, apar două şantiere, la fel de active şi de pline de moloz: cel din afară, dar şi cel dinăuntru.  

Examenul forţează apariţia a ceva legat de sentimentul de urgenţă. Dead-line-ul la fel. Asta pentru mult timp (probabil pentru restul vieţii, pentru că azi nu am terminat ani de zile să devenim maturi în sensul de bine organizaţi).

Bun, de ce asta şi cum putem să evităm starea asta?

Să ne observăm mai întâi, e o disonanţă între urgenţa de mâine, şi urgenţa de azi, cea din mine, care tocmai acum iese la iveală, ca un abces, ca o febră a cuiva care detoxifică, scoate din el o inflamaţie, un puroi. Şi este un puroi, da, sunt toate întrebările presante despre mine care ies afară pentru că sunt presate de impresia de urgenţă a zilei de mâine. Şi mi se  pare nedrept să se întâmple asta tocmai acum.

Ce înseamnă asta de fapt? Înseamnă că urgenţa din afară scoate la lumină urgenţa din tine. Examenul, sigur, trebuie să fie greu, şi mai ales să te temi de el, să fie pentru tine un risc dacă nu îl iei. Un examen de care nu îţi pasă nu îţi deranjează nici somnul, nici berea de la terasă.

Or, dacă examenul e greu, dacă poţi să pierzi ceva din punct de vedere social, profesional, atunci o voce necunoscută din tine se ridică şi spune: “vrei să te ocupi de imaginea ta socială, şi eşti stresat că mâine poţi să pierzi “tot”? Dar în lista de de “tot” eu unde am rămas? O să îţi arăt că mai exist şi eu”. Cam asta e reacţia.

Dacă drumul exterior, social şi profesional, aşa cum este, ţi-a furat foată atenţia, atunci partea de inimă, suflet, istorie intimă se răzbună tocmai când nu ţi-ai dori. Apare să îşi spună cuvântul tocmai când te doare.  

Ceva din tine iese la iveală, deşi ce resimţi tu este că acel ceva vrea să îţi distrugă, cariera, echilibrul. Dar, de cele mai multe ori, acel ceva se prea poate să fii tu însuţi, o faţetă a ta pe care ai uitat-o de mult, sau prea des.

Atunci când apare iarăşi acest sentiment de “sunt blocat, nu pot să învăţ pentru că mă gândesc la cutare problema de identitate despre mine”, ei bine nu cred că există o soluţie directă. Trebuie doar să observăm scena, şi să încercăm să o lărgim nu doar până mâine, ci şi pentru restul vieţii. Să o acceptăm.

Adică, doza de nevoie de “distrugere” a ce faci concret nu poate fi eliminată. Distrugere în sensul de sabotare. Doza de sabotare pe care o ai în tine e doza de lipsă de răspuns la o întrebare de identitate, o lipsă de atenţie la o altă faţă a ta. Şi de aceea ea va apărea când nu te aştepti, adică atunci când se apropie dead-line-urile, mereu, până ce se va epuiza. E ca Mall, soţia lui Cobb din Inception, care nu mai murea, nu mai dispărea din amitirile lui, pentru că el nu îi vorbise, şi ea nu putea să moară, trăia ca o fantomă inutilă.

Pentru noi, Mall nu trebuie să moară, ci să iasă la suprafaţă. E o metaforă pentru unii, pentru mine nu este: de fapt, scena cu care ne confruntăm e o razbunare a sufletului. O razbunare a sufletului nostru, a ceva din noi, pentru că nu am avut grijă de el, deloc sau nu aşa cum ar fi trebuit. Sufletul poate să însemne: creativitate, religiozitate, stil de viaţă, lucruri lăsate de o parte, artă, muzică, dragoste, etc.  

Nu există deci o soluţie. Decât decizia cumva iremediabilă că vom juca, de acum, pe cele doua planuri. Că a doua zi, dupa ce va fi trecut examenul, nu vom închide ca de obicei ochii, nu vom uita vocea care ne-a deranjat noaptea cea lungă. Nu vom închide accesul spre ce a iesit din adancuri.

Decizia că "Da, vom face călătoria". Vom merge până la capătul pământutui din interior. Vom merge până la capătul inconştientului, a memoriei ascunse, a părţii nevăzute din noi, şi vom face dreptate.

Sunt, de fapt, trei urgenţe. Prima e examenul. A doua, e urgenţa întrebării din mine. Iar a treia e urgenţa faptului că întrebării din mine trebuie să i se facă dreptate.

Iar asta pot face, deja, de acum, să las deschisă problema care a apărut pentru mine. De aceea deschid un caiet, un jurnal, şi notez acolo tot ce aş vrea să fac dacă nu aş avea acest examen. Sunt lucruri pe care mâine, dacă nu le notez, nu o să le mai văd, mai mult ca sigur, sau nu aşa bine.

Deci, iată, o soluţie: urgenţa necunoscută care vine din adâncul tău, şi care are ceva să îţi spună, poate fi domesticită dacă întelegi că e tocmai momentul în care o auzi cel mai bine. De aceea îţi vorbeşte tocmai acum. Ei bine, acum e momentul, să iei un carnet şi să scrii esenţialul, întrebări, ce ai vrea să faci, ce ai vrea să cauţi, ce simţi.

Se prea poate sa scotoceşti în tine într-o noapte mai mult decât intr-o terapie serioasă de luni de zile.

E un mod de a îmblânzi, şi de a negocia: “OK. Te ascult. Ce vrei sa îmi spui? Continuăm mâine discuţia”.

Şi atunci, pentru că ai reunit cele două personaje, cel social şi cel interior, poti să continui mai liniştit şantierul de la examen, care a devenit o pauză de la Celălalt Şantier, cel interior, care acum poate aştepta o noapte dacă îi dai prioritate, apoi, pentru restul vieţii.