Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu, Spiritualitate

De ce unii oameni nu se mai pot îndrăgosti?

Submitted by on 25 noiembrie 2014 – 11:56No Comment
De ce unii oameni nu se mai pot îndrăgosti?

Există un scenariu de viaţă destul de perfid, un tip de relaţie care îţi place foarte mult, iar apoi nu mai poţi merge mai departe pentru că amintirea acelei relaţii te ţine în loc ani buni, cinci, zece ani sau chiar mai mult. Mereu te raportezi la acea persoană. Mai rău, sunt oameni care apoi se căsătoresc, și ajung să spună ceva de genul „din păcate rezervorul meu de dragoste s-a consumat în fosta relaţie, cea dinaintea căsătoriei”. Chiar se poate să ajungi să nu mai poţi avea o altă relaţie pentru că cea din trecut a fost mult prea frumoasă? Se poate să te transformi într-o statuie care caută să reţină acea clipă, acel chip, acel balcon plin de ţigări, acele stele şi chiar nu mai vrea altele? Şi cum scapi din situaţia asta care pentru unii ajunge să semene mai mult cu un blestem decât cu o situaţie psihologică previzibilă?

Orice relaţie ne face să evoluăm. Și, de regulă, știm foarte bine de ce am intrat într-o relaţie, după ceva timp. Totuşi, sunt unele relaţii care, deși ne fac să evoluăm, au ceva mai mult: devin referinţa principală a vieţii afective şi nu numai, a vieţii întregi. Nu sunt neapărat intense emoţional, sunt intense pentru că ocupă tot ecranul vieţii. Ocupă tot restul locurilor psihologic importante, toate asocierile pe care le faci la bere sau la un răsărit de soare prin geamul trenului: totul se raportează la ţigările, melodiile, magazinele în care ai fost cu acea persoană. Acolo era „cel mai bine”. Nicăieri nu a fost mai bine. Şi, deci, orice altă nouă relaţie e un teritoriu unde te simţi ca un „stranger”, şi nu mai ai sentimentul că ești acolo din toată inima. Pentru că inima ta a rămas „întreagă” în fosta relaţie, pe teritoriul acela care acum nu mai e al tău, dar tu eşti legat de el mai puternic poate decât de numele staţiei de tren sau de aeroport unde te afli acum.

O astfel de relaţie peste care nu poţi trece şi pe care nu o poţi uita sub orice chip se poate spune că e tot o relaţie toxică, dar într-un mod special. Tocmai că ai impresia că nu avea nimic toxic relaţia, că nu ai avea nimic de reproşat, și, foarte probabil, că nu avea nimic toxic, decât faptul că a atins în tine nişte corzi sufleteşti pe care nu le cunoşteai, iar acum nu vezi cum o să mai ajungi vreodată la acel nivel uman. E toxică pentru că îţi închide accesul la viitor și aș numi-o „relaţia supra-toxică”. Nu e deloc toxică, în sine, în faptele şi detaliile concrete care s-au întâmplat, dar e toxică pentru că rezultatul global al acestei relaţii e că te închide ca om faţă de viitor.

Ei bine, când ai trecut printr-o relaţie supra-toxică, trebuie să afli ce s-a întâmplat acolo. De ce nu mai găsești acel ceva „magic” în nici o altă persoană, nici o altă relaţie. De fapt, ce anume nu mai găsești?

Ipoteza mea e simplă. Mai întâi, prin eliminare, e clar că nu e sexualitatea, nici pasiunea. Ambele se pot regăsi în alte relaţii. Nu cred că cineva (normal) nu poate descoperi farmecul sexualităţii sau al pasiunii cu altcineva.

Acel altceva ţine de omul din celălalt. Nu e latura senzuală, sexuală sau pur și simplu de femeie/bărbat, ci e latura de „om”. Ai atins o comunicare cu un om mai bună decât cu orice alt om. Acel om reprezintă ceva esenţial pentru tine, pentru existenţa ta. Asta se poate întâmpla: mulţi oameni ne sunt indiferenţi, sau colegi, şi doar un mic procent ne fac foarte mult rău sau foarte mult bine. Ai atins pe cineva care îţi face „foarte mult bine” ca om, te simţi cu el ca acasă. Chiar și fără să faci nimic, doar mergând cu el pe stradă sau la simplu gând că „sunteţi împreună”.

Iarăși, nu cred că e nici un scenariu de genul „seamănă cu mama, cu tata, e introvertit iar eu sunt extrovertit și mă completează”. Acel om nu îţi aduce ceva anume, nu te completează, ci te linişteşte, nu te provoacă, ci te confirmă. Iar întâlnirea cu cineva care te confirmă e un experiment foarte rar, foarte scump la vedere, iar lipsa sau căutarea lui e probabil sursa tuturor devianţelor şi toxicomaniilor de lungă durată, nelegate de o traumă anume, ci de “trauma” pe care toţi o avem de rezolvat, aceea de a afla cine suntem cu adevărat.

Scenariul care rămâne în picioare, după mine, e că acel om e o oglinda ta perfectă ca om. Nu e deci nici sufletul pereche, e doar omul de pe unda ta spirituală, umană, sau cel mai aproape de unda ta umană.

Şi în acest sens e cumva ca un mare maestru asiatic, sau un mare duhovnic creştin, e tipul lângă care te recunoşti în ce spune, chiar dacă nu spune multe sau nu spune intenţionat ceva – tu eşti luminat şi te simţi acasă ca om lângă el. E un fel de simbioză care eliberează, în acea relaţie, dar riscă să rămână simbioză să nu vezi că relaţia era făcută pentru a te elibera şi a putea merge mai departe.

Și scenariul pe care eu îl propun, sau soluţia pe care o propun, e că o să poţi să scapi de amintirea și nostalgia lui dacă accepţi că ce ai descoperit în el e ce trebuie să fii, tu, în viaţa de zi cu zi. O să poţi să mergi mai departe dacă te accepţi ca fiind în unele zone fine ale sufletului „ca el”. Doar atunci o să descoperi că, așa cum ești sau așa cum este el, ai de primit și de oferit ceva de la un partener diferit de tine.

Nu poţi să treci de el pentru că nu ţi-ai făcut temele, nu ţi-ai învăţat lecţia. Așa o relaţie intensă trebuie să aibă și o morală. Încă nu ai aflat că ești ca el, sau că fără el nu înţelegi ceva din tine. Odată ce descoperi acel ceva, ţi-l asumi și apoi poţi din nou să te bucuri de negocierea zilnică a relaţiei, iubirii, intimităţii.

Acel ceva poate fi ceva foarte personalizat, unic între toate persoanele cu care te cunoşti, un amestec complet original de seriozitate și copilărie, poate fi un dar special de a nu lua lucrurile în serios sau de a le lua în serios, poate fi un amestec de simţ artistic și simţ religios, un amestec de ironie și sinceritate, un amestec de boemie și disciplină etc. etc.

Şi mai e o parte a discuţiei, ceva mai spirituală să zicem. După o astfel de relaţie fericită, intervin discuţii de genul „De ce soarta, Dumnezeu sau universul au permis o relaţie fericită? Înseamnă că aia era relaţia!” Şi sunt oameni capabili să aștepte persoana respectivă chiar dacă e căsătorită și mai vine un copil, și altul, și altul. Iar întrebarea lor e corectă şi legitimă: “am fost fericit, unii oameni nu sunt fericiţi niciodată în cuplu, oare o să mai pot fi fericit a doua oară? Greu de crezut.”

Pe de o parte, e distincţie între sentimentul că ai fost fericit şi omul cu care ai fost fericit. Sentimentul că ai fost fericit e greu să crezi că va apărea din nou, din moment ce nu l-ai mai întâlnit. Dar omul cu care ai fost fericit, chiar dacă e o presupoziţie teoretică, e mai uşor de crezut că soarta o să îţi scoată în cale unul la fel de bun, ba chiar mult mai bun pentru tine!
Da, dar trebuie să treci printr-un proces de “resetare” completă. Ceea ce ai aflat despre tine prin acea relaţie, trebuie să îl aplici. Trebuie să rescrii propria personalitate, cu sângele şi transpiraţia pe care ai descoperit-o în tine, să faci lucrurile pe care nu le-ai făcut de mult, să te schimbi – nu doar de dragul de a te schimba, ci pentru a-ţi atinge “amestecul de personalitate” care ţi se potrivește, acum că acel partener te-a revelat pe tine ţie însuţi.

Iar atunci când reușești să te schimbi, la nota ta corectă de om, deși ai crescut și poate te-ai maturizat, tocmai pentru că te-ai dezvoltat la proporţiile tale corecte, în sinea ta redescoperi simplitatea, mai precis vei descoperi ceva nou, neaşteptat, de necrezut: regăsești copilul din tine. Cel care e mulţumit de sine, de viaţă, de ziua care răsare, nu mai are aşteptări sau comparaţii ascunse mocnite în timpul nopţii, scoate doar capul pe uşă şi porneşte cu obrajii roşii spre bucătărie şi spre grădina cu stropitoarea de flori.
Şi atunci o să poţi să iubești din nou.

Doar un copil poate să se îndrăgostească din nou, asta e ideea, nu? Nu cumva dragostea e văzută ca o “copilărie”, doar pentru că apare prima dată prin adolescenţă, şi de fapt adevărata maturitate e să poţi pune între paranteze propria maturitate, tot ceea ce tu ştii deja, chiar şi despre sentimente, şi să te îndrăgosteşti frumos la 30, 35 sau 45 de ani, de cineva care îţi va oferi o dragoste sinceră şi poate chiar mai completă decât poate oferi cineva pe la 15 – 21 de ani?

“Bătrânii la suflet” plini de amintiri preţioase nu mai pot să facă asta. Şi putem vorbi de prima fericire din Biblie: “fericiţi cei săraci, căci a lor este împărăţia cerurilor”. Pentru cazul nostru, “fericiţi cei cu o inimă de copil – ei au acces la împărăţia dragostei”.

NB. Ipoteza mea de mai sus privește relaţiile fericite, împlinite dar și oamenii care apoi și-au făcut un minim travaliu de analiză și au eliminat ipotezele de genul „mă completează, mă susţine, mă înţelege, mă ascultă, mă face să mă simt puternic” etc., cei care au această problemă de mult prea multă vreme.

Publicat pe LaPunkt, aici http://www.lapunkt.ro/2013/11/20/de-ce-unii-oameni-nu-se-mai-pot-indragosti-relatia-supra-toxica/

Comments are closed.