Moartea e la baza tuturor sentimentelor noastre: “Vreau să fim împreună până la moarte, și după!” Sau, atunci când ajuţi pe cineva care e bolnav sau sărac, de fapt dai o lovitură morţii, simţi asta mai mult sau mai puţin conștient: “Vreau să pun temelia sănătăţii tale, sau a copilului meu, sau a unei familii, sau a unui spital, dincolo de moarte!”
Totuși, nu prea se vorbește de moarte. Poate pentru că civilizaţia consumeristă se teme de ea și face orice ca să o ascundă cât mai departe, vezi cartea jurnalistului italian Vittorio Messori “Pari sur la mort”. De fapt, pentru că nimeni, când e bolnav sau va muri, nu mai e client pentru publicitate, promoţii, oferte, concerte, și multe alte chestii care “cică” ne fac viaţa mai bună – nouă, celor care avem un singur lucru important de împărtășit și în comun: nu ne gândim la moarte. (Publicitatea care îmi place foarte mult dispare ca un fum în clipa în care esti foarte bolnav, probabil dispare complet atunci când ești bolnav cronic, cred).
Totuși, o să murim? Sau, de unde știm că nu o să murim?
Mai întâi, eu zic că fiecare dintre noi știe în inima lui că nu o să moară atunci când plânge: “ceva se rupe” zice poetul, dar de fapt “ceva se deschide” în inima ta. Îţi dai seama că ești mai important decât universul întreg.
Paradoxal, tocmai în clipa în care ai pierdut un examen, o iubită, sau ţi-ai dat seama că ai trăit degeaba și nu ai iubit, sau nu ai sperat, nu ai ajutat pe alţii – de fapt, renaști cu adevărat. Asta o știe terapia, o știe și Biblia. Lacrimile, momentul în care îţi dai seama că nu ești marele câștigător, și accepţi asta – în ale dragostei, în ale profesiei – sunt momentul în care te simţi, de fapt, nu mic, ci extrem de important. E prima dată că te accepţi așa cum ești, nici mai frumos, nici mai urât. Acepţi că sunt lucruri pentru tine, de cucerit sau de descoperit, care contează mai mult decât tot universul.
Prin urmare ești non-muritor, din moment ce firul tău de viaţă, într-o seară pe un balcon sau pe un acoperiș sau în grădina unei case, e mai important decât tot ce au văzut ochii tăi și mintea ta de zeci de ani încoace. Ești non-muritor pentru că tot ce ai văzut și aflat în viaţă, tot ce ai pierde dacă ai muri, e de fapt mai puţin decât cine ești. Mai e ceva, iar acum știi asta.
Şi ești non-muritor pentru că, dacă cel mai puternic sentiment pe care îl ai despre tine e atunci când plângi iar cei din jur… nu că le pasă, mai degrabă nu are cum să le pese, pentru că tocmai îţi dai seama de propria greutate în balanţa universului, ei bine înseamnă că și moartea, plânsul de pe urmă, tristeţea de pe urmă și cea mai grea, este, probabil, intrarea în cel mai puternic sentiment de identitate pe care cineva îl va cunoaște.
Stanislas Grof a studiat nașterea și matricile nașterii, care sunt ca o moarte: ieși din ce știi deja, și intri în “altă lume”. Prin urmare e de presupus că toate ciclurile din viaţă, ieși din liceu, ieși din facultate, ieși din profesie, sunt asemănătoare, ca și ceea ce noi cei de aici numim moarte: ieși dincolo de ce știai deja, și mergi mai departe. Adică, mereu ne trezim, asta ne învaţă budiștii de exemplu.
Una peste alta, “moartea” e o păcăleală pentru că ne deturnează atenţia de la problema principală, ecuaţia principală. Îmi permit să mă citez dintr-un text din 2005: “Poate că moartea e doar o parte a unei ecuaţii care a început deja şi a cărei adevărată necunoscută nu e «dincolo», ci e ascunsă între lucrurile care se văd. Moartea nu e la sfârşitul vieţii, ci la începutul căutării, ca un semn indicând că necunoscuta trebuie căutată în mijocul vieţii: e un detaliu cotidian la îndemâna fiecăruia, dar un detaliu-absolut.”[1]
De fapt, moartea (acceptată) e începutul vieţii. Altfel spus, tinereţea se termină atunci când devii conștient că o să mori. Nu te mai joci, nu te mai distrezi ca să uiţi de asta, nu mai închizi ochii. Cu acceptarea morţii începe viaţa matură, dar ce înseamnă asta: înseamnă că sunt disperat și caut să câștig timp? Nu, din contră: nu caut să câștig nimic, caut să aflu unde e ascunsă comoara mea pe lumea asta.
“Moartea” despre care toţi vorbim e o cale greșită, o “chestie” din viitor de care mă tem? Moartea adevărată e momentul în care încep să caut.
Moartea adevărată nu e sfârșitul călătoriei, e momentul în care sunt obligat să încep călătoria.
Altfel spus, am fost învăţaţi să gândim că moartea e un răspuns.
De fapt, e doar prima întrebare.
Notă. 1. Tragic nu e faptul că nu există răspuns, pentru că există, tragic e că exista doar un răspuns, și poate îl ratezi. Prin asta nu mai sunt budist, dar asta e o altă discuţie.
2. Sunt constient ca subiectul e prea grav ca sa îi dau eu un răspuns pe blog, vineri seara. Am dat doar niște idei pentru unii sau altii care se gândesc la asta sau chiar se tem de asta. Pe viitor, dacă ajung înţelept și renumit, poate o să mă “pronunţ” despre subiect…
[1] Cinci minute la o cafea, SPER, 2005, pg. 35.