Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Spiritualitate

Doar samuraii își dau demisia

Submitted by on 9 octombrie 2017 – 16:13No Comment

970669ffffffffMă refer la cineva care a ajuns într-un impas: nu știe dacă să continue activitatea într-o instituţie sau o companie mare, ori să plece – freelancer, la ţară, acasă sau oriunde altundeva. M-am confruntat și eu cu această întrebare și la acel moment mi-am dat demisia până la urmă, dar mă refer şi la experienţa altor oameni cu care am discutat, care au avut la un moment dat probleme legate de departament, conflicte cu șeful, cu colegul, cu tipul de la Administrativ sau tipul de la Creaţie. Etc.
Impas + organizaţie mare, acesta e subiectul articolului.
Mai întâi, să observăm că, de la un moment dat încolo, în astfel de momente limită calculele pe care le faci în mintea ta, pe care le discuţi cu prietenii seara la bere, cu colegii la cafea, cu un coach sau consilier, cu părinţii sau cu partenerul, ei bine devin mult prea complicate. În plus de problema ta concretă legată de departamentul X, devii prizonier într-un proces decizional care devine cel puţin la fel de “larg şi cuprinzător” ca întreaga ta viaţă. Ai de fapt trei mari probleme: problema ta, rezolvarea problemei tale (la fel de apăsător) şi restul vieţii – care şi ea devine presată şi problematică.
Sunt foarte de acord, în majoritatea lor aceste calcule pro şi contra demisie sunt foarte adevărate şi corecte. Dar, dacă privim atent, dincolo de argumentele oficiale, de problemele imediate şi financiare, până la urmă e vorba în principal despre un fel de fidelitate. Cu “F” mare.Fidelitate faţă de un șef care este Ok deși colegii sunt insuportabili (și nu îţi permiţi să îl părăsești), fidelitate faţă de colegi deşi şeful e nasol, faţă de propriul efort și propria istorie în acel departament sau în acea branșă, deși deja salariul e prea mic sau proiectele sunt prea multe, fidelitate faţă de viitor chiar – dacă ai lucrat la Compania X o să poţi să lucrezi apoi la Compania Z pe care o dorești, etc. Rădăcina ascunsă sub toate calculele mentale pe care le facem este Fidelitatea, uneori faţă de valori, alteori faţă de oameni.
O fidelitate care devine temelia unei întregi argumentări, infinite şi supra-sofisticate, cu nopţi nedormite și sfaturi căutate peste tot, de la bloguri la oameni întâlniţi la o cină banală. În timp mi-am dat seama că… da, tot ce se cere de la un angajat, în anumite limite, e logic, e corect, și chiar merită să joci jocul în continuare. Adică, e corectă decizia de a rămâne (acolo, fidel), pentru că știi că nimic nu te ajută mai mult decât fidelitatea faţă de cineva sau de ceva ca să te auto-depășești în viaţă. Şi nimic nu sună mai bine într-un CV decât dovada că poţi fi fidel “whatever it takes”. Sau că ai fost fidel whatever it takes, măcar o dată în viaţă.
Dacă mergem puţin mai departe, perseverenţa într-o instituţie sau companie mai mare e interesantă nu pentru ce faci acolo concret, ci pentru că lupta pe care o dai pentru a înţelege locul tău într-o companie sau instituţie te face să te descoperi enorm, ca om și ca posibilităţi mentale, emoţionale, relaţionale. Ceea ce pierzi, dacă îţi dai demisia, e acel război imens din care ieși prea brusc şi prea abrut, ca şi cum ai da “pause” la un film care se derulează. Zicala “If I can make it there, I’ll make it anywhere” e raţionamentul ascuns care ne menţine pe poziţie, de multe ori, și e unul adevărat.
E până la urmă o situaţie de psihologie socială, iar psihologia socială e cel mai interesant (dar şi cel mai riscant) lucru din viaţa socială: indiferent că lucrezi într-o companie de pantofi medicali sau de napolitane, dacă reziști și supravieţuiești luptei de grup care apare în mod inevitabil într-un mare departament, te simţi puternic. Şi chiar ești. Iar beneficiile puterii tale efective se vor vedea în curând: după trei ani într-o mare companie, dacă aterizezi apoi într-o mică firmă de cartier, ești ca un veteran care a participat la debarcarea din Normandia sau la bătălia de la Stalingrad, iar acum orice luptă de stradă e pentru el o plimbare de duminică.
Atunci care e greșeala, sofismul, de ce totul e logic în ideea de a rămâne dar de la un moment încolo ai totuşi impresia că nimic nu mai e firesc?
Într-o zi m-am trezit din acest coșmar de calcule mentale, ascultând pe unul sau pe altul care își expuneau propria situaţie profesională. Şi am găsit un răspuns, adică două criterii, care te ajută să discerni dacă e cazul să pleci sau nu.
De fapt, vorbim de autoritatea pe care o are asupra ta misiunea unei organizaţii mai mari, pentru care merită să lupţi, să te sacrifici. Orice ar fi.
La fel ca un samurai.
Pentru că despre samurai e vorba. Pentru toţi cei care vor să plece, discuţia se reduce la întrebarea: “vrei să înveţi să fii samurai? Să lași de la tine pentru a ajunge la un nivel de percepţie a omului mult mai înalt, mai sofisticat, mai rafinat?” Să arăţi că poţi multe, ceea ce nu vei putea niciodată să arăţi într-o firmă mai mică?
Iar răspunsul pe care mi l-am dat și pe care îl dau în continuare când cineva mă întreabă e următorul. Indiferent de poziţia pe care trebuie să rămâi, de dificultăţile prin care treci, există doar câteva organizaţii pe lume care merită acest tip de fidelitate atunci când nu te mai simţi bine acolo, asta pentru că misiunea lor merită acest tip de “sacrificiu de samurai”, măcar și pentru a suporta un calcul atât de complicat la care ajungi despre “destinul tău personal în istoria și graficul departamentului”. Hai să dau o listă mai degrabă în glumă, nu asta e lista dar asta e ideea: “CIA, brigada anti-drog, Serviciul de Salvare sau un mare ONG pentru bolnavi sau săraci… cam pe-acolo.” Adică, o instituţie care poate cere de la membrii ei o fidelitate de samurai. Pentru că ceea ce oferă, ceea ce “este” acea instituţie, măcar simbolic sau ca identitate, merită sacrificiul, efortul.
Dar când lucrezi într-o companie de materiale chimice pentru lipit găurile în zid sau de bacterii modificate pentru iaurt industrial, iar acolo o șefă sau un coleg îţi ciuruie nervii cu arma automată la fiecare minut din zi și din noapte, chiar merită sacrificiul? Nu prea cred. Mai mult: chiar dacă te-ai simţi bine acolo şi totul ar fi în regulă, a rămâne într-o organizaţie care îţi cere o fidelitate morală cvasi-religioasă, dar care are ca misiune o activitate banală ce nu se ridică deloc la autoritatea morală pe care o “mimează” – poate foarte uşor să devină o activitate nepotrivită din punct de vedere moral.
Şi mai este un al doilea criteriu pe care eu l-am luat în calcul atunci când mi-am pus problema dacă să accept un job stresant sau nu. O poveste, poate tragică, oricum e veche, dar mărog asta e povestea: acum ceva ani eram foarte ipohondru, și eram convins că aveam cancer la plămâni, printre multe alte boli. Şi am fost obligat în acel moment să îmi fac toate analizele, singur nu m-aș fi dus nici în ruptul capului. Până la urmă nu aveam nimic, dar am cunoscut cu acea ocazie un domn foarte impunător ca statură, la vreo 45 de ani, solid, care mi-a sugerat să fac mai mult sport, îmi amintesc că era un ditamai omul, asta e amintirea. Ei bine, am aflat că peste doar un an acel om imens şi puternic a murit, de cancer, lumea zicea datorită stresului din departamentul unde lucra.
Am reţinut povestea cu cancerul, iar când vine ocazia o spun.
Al doilea criteriu, cel cu cancerul, îl susţine pe primul, cel cu “CIA şi Serviciul de Salvare”, care acum sper că nu mai pare atât de extravagant cititorilor.
Adică, sinteza celor două sună aşa: dacă nu lucrezi la CIA sau la Salvare, adică într-o organizaţie care pentru tine măcar e cea mai performantă din lume sau cea mai importantă să zicem pentru societate, atunci chiar nu merită să te expui riscului de a face cancer degeaba. Indiferent de cauza de la care a pornit discuţia despre demisie.
Prin urmare, sunt două feluri de samurai.
Cei care rămân – pentru că merită (chiar şi dacă faci cancer, printre altele).
Cei care pleacă – pentru că merită (să nu faci cancer, printre altele).
Şi unii şi alţii devin samurai (doar) în clipa în care decid ce fel de samurai vor să fie.

Comments are closed.