Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Blog

Dumnezeu “vrea” să mi se întâmple o tragedie?

Submitted by on 2 ianuarie 2012 – 17:34No Comment
Dumnezeu “vrea” să mi se întâmple o tragedie?

Genul de discuţie pe care am avut-o la seminar prin anul 2 de facultate: “într-un oraş trăia un judecător, drept şi cinstit, care îi ajuta pe ceilalţi, iar la un moment dat îi moare unul dintre copii. De ce Dumnezeu a permis asta?” Fie că ne gândim la Dumnezeu, fie că ne gândi la soartă, karma, destin, apare la un moment dat această întrebare. De multe ori de la observarea suferinţei celor din jur.

1. Oricare ar fi accidentul sau răul care ne-a atins pe noi sau pe alţii, e de observat că unii se gândesc la Dumnezeu sau mai precis la “De ce s-a întâmplat asta?” atunci când apare ceva rău în viaţa lor. De ce oare nu fac ei acelaşi exercițiu când viaţa e “la cote normale”, şi, mai ales, atunci când au succes? Nu e același Dumnezeu care „vrea” lucrurile bune din viața mea? Nu e cinstit să ne gândim la Dumnezeu doar când apare ceva rău, pentru că Dumnezeu devine mai mult un pretext de a deveni filosofi atunci când avem nevoie de asta pentru că altceva nu mai avem ce face.

Apoi, cei care gândesc în acest fel nu îşi dau seama că nu “tot” ce se întâmplă e dorit de Dumnezeu. Sunt acei oameni “religioşi” care spun “a păţit-o pentru că era păcătos”, ca şi cum “tot ce se întâmplă” vine de la Dumnezeu, deşi pentru aceeaşi oameni o blondă care apare şi se aşează lângă mine într-o cafenea e o ispită: de ce mărog nu e şi ea tot “trimisă de Dumnezeu”?

Sau, o poveste adevărată de data asta, unuia dintre prietenii mei, un preot din Bruxelles, i-a murit mama (în 1995), aşa că nu a mai putut lua avionul în acel moment – avea bilet la cursa spre Bruxelles care a căzut la Baloteşti în acel an.

Aşa că, pe de o parte, dacă ne gândim bine nu toate sunt “vrute” de Dumnezeu, sau nu toate sunt vrute spre răul nostru. Aşa că responsabilitatea se mută la noi: ce e vrut de Dumnezeu, dacă gândesc în termenii religioşi, cum pot să selectez?

2. Şi, mai ales, e ideea acestui articol, e bine să ne găsim un răspuns, oricum ar fi el, înainte să ni se întâmple, eventual, ceva rău. Important mi se pare faptul că tragediile şi suferinţa pe care le vedem ne obligă, ne grăbesc mai degrabă să găsim un răspuns înainte să ni se întâmple ceva rău. Un raspuns valabil şi la bine şi la rău.

Dacă ne gândim bine, un răspuns valabil nu se obţine prin reacţie la o tragedie. Din păcate este ceea ce fac cei care încep să se gândească la Dumnezeu sau la “De ce toate astea” doar după o tragedie. Paradoxul e că răspunsurile bune, care ţin la drum lung, sunt găsite în tocmai momentele de bucurie – acolo poţi selecta o parte, miezul adevărat al vieţii tale, care vă rămâne întreg chiar şi atunci când învelişul va deveni neplăcut sau dureros.

Un exemplu simpluţ: Dumnezeu a vrut să am succes în munca mea de editor pentru copii, pentru că asta e linia mea bună – ea va continua şi după ce voi da faliment (poate) şi voi continua să mă ocup de copii, dar ca profesor.

M-am gândit şi eu, ca alţii, că o să fiu prins de cutremur, că o să fac cancer, că o să ajung într-o situaţie limită şi tragică. Cum scap de ea? Nu am cum, dar pentru segmentul dintre acum şi atunci, pot să găsesc un răspuns care să facă ca viaţa mea să merite trăită. Un răspuns valabil chiar şi pentru acel moment dureros.

3. În fine, focalizarea pe “tragediile din jur” ne poate face complet paranoici. Ajungem să facem asocieri, să găsim sincronicităţi, până la filme ca Final Destination, etc. Or, teologic vorbind, toate lucrurile care “pot” să se întâmple merg pe linia unui Dumnezeu Atotputernic: el poate, da, să producă un accident în următoarele secunde. Fiind Dumnezeu, poate orice. Problema este că cei care fac apel la teologie foarte probabil nu citesc până la capăt toate capitolele, reţin doar ce le place şi uită că Dumnezeu este în primul rând Înţelept. Dacă e înţelept, înseamnă că e capabil, deşi e şi puternic, să urmărească un plan printre toate accidentele pe care eu le văd în jurul meu.

Dar şi fără teologie, putem gândi aşa: dacă văd doar accidente în jur, înseamnă că de fapt stau să analizez scena, decorul vieţii. Nu m-am întrebat niciodată care e rolul meu. Despre asta vorbeam în punctul 1: poate că va veni o tragedie, odată şi odată, dar e o diferenţă între a fi Antigona sau Hector şi a fi un simplu figurant care doar s-a uitat prin culise şi nu a jucat nici măcar cinci minute pe scenă. Dacă ne găsim un răspuns, o poveste, începem să jucăm un rol. Mic, mare, nu contează – e acea adrenalină care face că rănile nu mai dor aşa tare. Că lucrurile nu mai sunt atât de tragice, sau că tragediile prind alt gust. Acea adrenalină care face că nu mai am timp pentru anxietăţi şi angoase (principiul şi rostul unei angoase e acela că apare atunci când am timp şi loc pentru ea; angoasa e adrenalina negativă pe care o secretă psihicul atunci când nu am destulă adrenalină pozitivă în viată).

Şi, uneori, viitorul nu va fi aşa cum a văzut ghicitoarea sau cum am înţeles eu din filmul Final Destination: uneori, dacă încep să îmi înţeleg şi să îmi joc rolul, ceva se schimbă în lume, o rotiţă foarte mică, dar prin care mi se schimbă şi destinul. E o diferenţă imperceptibilă între “vreau să evit o tragedie” şi “vreau să îmi schimb destinul”. Şi totuşi, acea diferenţă imperceptibilă din a doua soluţie produce efecte imense, pe termen lung.

Uneori nu trebuia decât un centimetru sau o secundă pentru ca accidentul să treacă pe lângă mine. Pentru restul vieţii. De fapt, era acel centimetru sau acea secundă din clipa în care m-am decis să îmi joc şi eu rolul, sută la sută, în funcţie de răspunsul pe care l-am găsit pentru mine.

Într-un moment de linişte.

 

Nota: E un subiect delicat, probabil ca voi continua sau voi completa. Am pus doar cateva idei care nu epuizeaza subiectul sau raspunsurile posibile. Să ne gândim doar la capitolele din Jung despre faptul că noi producem accidente atunci când nu ne-am găsit rolul potrivit în viaţă. Ideea principală a articolului era aceea că e destul de simplist să spui direct şi fără ezitare că o tragedie e fost “vrută” de Dumnezeu.  Si e de-a dreptul prostesc să trăiești cu spaima ca ți se va întâmpla o tragedie doar pentru că, teoretic, Dumnezeu poate să o permită. Asta ar însemna, în fond, ca Dumnezeu e cel care nu vrea decât un singur lucru, să fii nefericit – adică nu ai citit corect distribuția din Biblie.

Comments are closed.