După tinereţe nu vine bătrâneţea. Despre primul fir de păr alb

8 ianuarie 2020

Dacă o să spun că abia la 40 de ani am descoperit și eu un fir de păr alb, o să zică lumea că sunt norocos. Dar mărog, pentru mine el nu a fost mai puţin alb, și imediat au început să-mi umble prin cap toate proverbele şi statisticile despre semnele care arată că începi să îmbătrâneşti. După care m-am așezat să socotesc și să scriu acest articol despre diferenţa destul de uitată, zic eu, între maturitate și bătrâneţe.

Mai întâi, primul fir de păr alb e la fel de relevant pentru a spune că „ai îmbătrânit” pe cât de relevantă e respiraţia pe gură pentru a spune că „abia te-ai născut”. Iar apoi, după 30 de ani viaţa chiar merge în jos? În ce mă privește abia după 35 de ani mi-am găsit linia bună în viaţă, în relaţie și în profesie, parcă niciodată nu am avut atâtea momente frumoase, şi, mai ales, parcă niciodată nu am întâlnit atâţia oameni simpatici pe care îi pot suna la orice oră din zi și din noapte. Așa că mi se pare că treaba cu îmbătrânirea e o sumă de proverbe şi statistici pe care le poţi roti cum vrei tu, ca un cub Rubik, și o să propun și eu două „proverbe” în plus la culorile cubului.

Primul: Leonardo da Vinci spunea undeva că doar după 40 de ani se vede sufletul pe chipul unui om. Să ne gândim puţin la Anthony Hopkins sau la Sean Connery, care devin tot mai vizibili ca personalitate undeva după 40 de ani. Adică, abia după 40 de ani străbate sufletul pe chipul cuiva, și eu cred că da Vinci se referă la ceva mai mult decât la chip: se vede sufletul în tot ce faci, iniţiative, gesturi, proiecte, acţiuni. Şi al doilea: bunicul meu Horia scria într-un jurnal că „eşti demodat şi când rămâi în urmă, și când mergi înainte”. Adică, și dacă trăiești „prea în trecut”, şi dacă trăieşti „prea în viitor”.

Şi acum să începem socoteala, în lumina celor două „proverbe”. Tinereţea e o perioadă de aşteptare, așadar trăieşti cu mintea în viitor. Cu excepţia manechinelor sau a sportivilor de performanţă de exemplu, care îşi consumă timpul de defilare pe scenă foarte repede, pentru toţi ceilalţi însă, timpul de „defilare” pe scena lumii nici nu a început încă. Iar apoi tinereţea e acum mai lungă decât în alte vremuri, pentru că trec în medie vreo zece ani de la începutul facultăţii și până când ajungi în stadiul în care îţi dai seama ce rol vrei să joci pe scena lumii, iar apoi dobândeşti puterea dar şi experienţa necesare pentru a putea face asta. (Ştiu asta pentru că mă ocup cu asta, zilnic, o consiliere profesională care adesea devine o consiliere a visurilor, trecute și viitoare). Prin urmare, chiar dacă ești îmbrăcat la modă, atâta timp cât ești tânăr ești încă „demodat”, ai prea multe iluzii, prea multe vise „netestate”, și, mai ales, prea multă stângăcie faţă de destin.

Pentru unii, din păcate, tinereţea se termină brusc și stupid atunci când, în loc să înceapă să construiască în prezent viitorul pe care îl visau de ani de zile, încep să calculeze răbojul, trecerea timpului și apariţia ridurilor. Şi observă cu tristeţe că nu mai pot să înoate atât de mult sau nu mai pot să stea trei nopţi nedormite pline de Coca-Cola, ness cu spumă și zece ţigări pe oră. Adică, ne temem atât de mult de bătrâneţe – sau vrem atât de mult să rămânem tineri – încât ne ratăm complet maturitatea, atâta câtă ne-a dat-o natura. În loc să pășim cu încredere spre viaţa „plină” despre care era vorba în toate legendele mari ale lumii, avem pentru noi doar atât, o secundă de luciditate crudă, firul de păr alb răsărit la „mijlocul drumului vieţii”, cum spune Dante la începutul „Infernului”, iar apoi ne cufundăm, da, în pădurea întunecată a „Laboratorului personal de analize”, în loc să ne bucurăm de lumina la care am ajuns după ani de umblat prin beznă – adică încercări, iluzii, rateuri și neîncredere în sine.

Cei care se plâng mai mult decât orice de faptul că au riduri mi se pare că nu au prins încă adevăratul gust al vieţii între oameni: au fost învăţaţi să joace singuri o competiţie cu propria fiziologie în care nu pot exista decât pierzători. Un joc pasionant la început dar care devine în timp o viață furată, aspirată complet în pădurea însingurată care se numește „baie” și în mijlocul căreia tronează o imensă oglindă cinică de pe care s-a șters orice urmă de legendă personală și orice lucire de spirit. De fapt oglinda adevărată a vieţii nu e un obiect în care te privești pe tine, oglinda adevărată sunt celalţi: în ea vezi ce poţi oferi altora și ce poţi schimba în viaţa lor, gesturi mici sau mari, bunătăţuri mai proaspete ca o pâine caldă abia scoasă din cuptor – pentru că orice e oferit altuia e cald și mai ales e sută la sută proaspăt.

Să mergem puţin mai departe: cei care se plâng că abia acum au cumpărat un apartament și că nu pot să se bucure de el pentru că deja „încep să îmbătrânească” mi se pare că fac un calcul foarte nedrept pentru viaţă. Calculează așa: 30 vs. 30+1, 30+2, 30+5. Ca și cum viaţa se termină după 30 de ani, în clipa în care cumperi apartamentul, cine oare ne-o fi furat minţile în asemenea hal? (O să continui cu această cifră de 30 de ani, aţi înţeles că e una simbolică, undeva între 25 și 35 de ani, momentul în care începi să te gândești că ‚nu mai ești tânăr’). De fapt adevărata cronologie a vieţii e cam așa: primii 30 de ani stai pe WC, înveţi să scrii, să îţi speli șosetele și să legi o discuţie cu un necunoscut – ceea ce unii nu știu să facă nici la 25 de ani chiar dacă au învăţat corect limba maternă. Iar abia apoi începe „viaţa reală, completă”. Așadar, avem 30 de ani de pregătire, 30 de ani viaţa completă, și încă vreo 20 de ani de bătrâneţe, da. Iată calculul cinstit faţă de viaţă, faţă de cei care ne-au crescut și ne-au educat și faţă de marile exemple ale vieţii și ale istoriei.

E un calcul cinstit pentru că în fiecare an de maturitate folosești zilnic mii de chestii învăţate cu greu în primii de ani de viaţă. Acum se adună în fiecare mișcare sau proiect, ca la un maestru de arte marţiale, experienţă, subtilitate, reflexe și intuiţii și simţ al vieţii în grup. Sufletul începe să răzbată firesc prin priviri şi gesturi, chiar și prin primele riduri: pentru prima dată „ești”, „în prezent”, „la datorie”. E ca și cum ai trăi 30 de vieţi în fiecare zi de după momentul de maturizare. Iar acest sentiment devine și mai puternic dacă ai un copil, cu fiecare lună ce trece „revezi” cu mintea și cu inima, în copilul tău, întreaga ta istorie și uneori întreaga istorie a lumii, a oamenilor, a celor buni ca și a celor răi.
Moda pe care o știm din Photoshop înseamnă asortarea hainelor cu silueta, dar am cam uitat de „marea modă” a vieţii, asortarea trupului și a gesturilor cu interiorul, cu sufletul, cu iniţiativele, cu proiectele. „Eleganţa de sine”, legătura potrivită între trup şi suflet, echilibrul organic și original între vise şi realizări, iată adevăratul stilism al vieţii. Şi el începe undeva după 30 de ani: doar atunci știi exact când trebuie să acţionezi și când trebui să taci, pe ce buton să apeși și pe ce buton să nu apeși, doar atunci știi că oamenii sunt răi, invidioși și lași (ceea ce te implică și pe tine), și aceiași oameni sunt buni, fideli și eroici (ceea ce te implică și pe tine).

Altfel spus, pentru manechinele vieţii, adică pentru noi toţi, fiecare devine în timp propriul său stilist, iar ocupaţia asta va dura cel puţin 30 de ani. Mai precis vreo 30×30 = 900 de ani de viaţă personalizată, condensaţi într-o lungă defilare zilnică prin univers la care nici nu visai atunci când stăteai cu fundul pe scările de piatră la concertul de rock de la 15 ani. Oricât de frumos a fost acel concert, acum rezonanţa ta cu lumea s-a lărgit nebănuit de mult, iar atunci când apar primele riduri sau primele fire de păr alb nu ar trebui să întristezi: e un semnal, da, dar are alt sens decât scrie în reviste.

Înseamnă că tocmai ai reușit să te caţeri pe podiumul vieţii, după ani de zile de pregătire. Abia acum ai intrat în prezent și ești gata să realizezi lucruri frumoase care o să te reprezinte corect! Şi abia acum se deschide dulapul fermecat din „atelierul de eleganţă al vieţii” cu zeci de colecţii de pe care doar tu le știi, care doar ţie ţi se potrivesc și care, în plus, sunt gratuite: au fost deja plătite cu timpul scurs în pregătire, educaţie, așteptare, eșecuri dar și cercetarea atentă și răbdătoare a lumii înconjurătoare. Rămâne doar să le îmbraci, în liniște, pe toate, și să lași în jurul tău, pas după pas și an după an, o lume tot mai frumoasă și mai bună.

La fel ca inima ta.

Foto: http://www.zehava.ro/

Publicat pe Lapunkt pe 15 aprilie 2013 cu titlul "Atelierul de eleganta al vieții

Postat in

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Copyright Orasul Albastru 2015