Ecuaţia cu « sensul vieţii » e mereu câștigătoare

Discursul centimetrilor din filmul lui Oliver Stone "Any Given Sunday" (mai jos video) are darul de a sugera foarte bine modul în care, din încercări care cer un gen de victorie, se naşte un alt fel de victorie. Ceea ce se numeşte la început eşec şi victorie devine, laolată, un material din care apare o victoire neaşteptată. Asta ar fi, printre altele, poziţia morală sau sensul pe care tu îl dai unei situaţii, perspectiva personală. Indiferent de situaţie!

În cazul antrenorului jucat de Al Pacino, victoria neașteptată a fost regăsirea poziţiei de luptător, de jucător. Pe parcursul filmului el a încercat să fie tată, prieten, ghid, dar personalităţile jucătorilor lui au fost prea tari pentru el sau macar pentru mentalitatea lui.

Or, ceea ce trebuia el să le transmită dintotdeauna, fără să depăşească această misiune, era pasiunea pentru minge. Mingea care îi apare în faţa ochilor după ce totul a fost pierdut e « o nouă minge », o minge pe care nu cunoscuse niciodată, pentru că doar se jucase cu ea, nu se oprise niciodată atât de mult încât să o vadă ruptă de un joc anume, de o realitate anume. Evenimentele înseşi opresc jocul de pe teren și jocul vieţii, îi distrug identitatea şi îl blochează ca individ social, aşa încât acum nu mai putea decât să renască în întregime.

Este felul în care începe discursul antrenorului, „suntem în iad”, adică pierduţi. Nu mai există gesturi speciale sau performante care să ne poată scăpa, pentru că am ajuns la nivelul identităţii la care ne situăm, am coborat undeva sub orice șansă de câștig sau eșesc.

Şi urmează un discurs foarte liniştit, care parcă nu are în faţă un mare meci, pare o simplă discuţie între prieteni, într-un loc liniştit. Pentru că trebuia să facă să se nască şi în mintea jucătorilor acel centimetru care schimbă arhitectura peisajului, arhitectura terenului și arhitectura vieţii, cu eforturile ei.

Într-un spaţiu în care e loc pentru greşeli, marje de eroare şi întârzieri, nu vei fi niciodată perfect fericit şi perfect liniştit. Aşa că discursul lui Pacino nu plusează pe eforturi, pe încercări disperate, are tocmai darul de a reamenaja în faţa ochilor lor peisajul. Discursul lui schimbă lumea, de fapt, arhitectura şi textura lumii, reface atât de mult contextul vizualizat mental încât scoate din scenă cu totul importanţa acordată propriului efort. Scena refăcută nu mai atârnă de gesturile făcute sau nu, ratate sau nu, şi nu mai are încercări. Este deci o scenă perfectă, pentru că nu mai există devenire.

Orice arhitectură în general mai poate să se surpe, pur şi simplu pentru că nu rezistă rateurilor şi eroziunii. Doar o arhitectură perfectă rezistă, evident într-o lume perfectă. Pentru că se opune eroziunii, schimbării.

Ceea ce reuşeşte deci Pacino este să refacă tabloul jocucului, făcând din el un spaţiu în care nu mai poţi să greşeşti pentru că nu mai poţi să îl schimbi. Indirect, perspectiva unei scene perfecte alungă preocuparea pentru victorie.

Victoria la care se ajunge astfel este în primul rând victoria descoperirii unui alt fel de a privi, care elimină felul vechi şi nesatisfăcător de a privi. Dincolo de rezultate mai e de descoperit ceva: o poziţie  personală, o identitate care nu mai depinde de nimic schimbător.

Identificarea perspectivei bune este adevărata victorie. Centimetrii sunt peste tot, iar la limită pentru a câștiga un meci ai nevoie de anumiţi centimetri. Totuşi, orice victorie previzibilă ca succesiune de mișcări ar şterge gustul vieţii.

Asta înseamna că spaţiul de imperfecţiune mereu vie a vieţii « de pe teren » e tocmai spaţiul disponibil pentru moralitate și sens. Iar moralitatea ca « supra-gest mental », oricât de mic ar fi spaţiul alocat ei, devine imediat atotcuprinzătoare. Solidifică tot terenul de joc din jurul vieţii tale, cu eșescuri sau cu succese. Sensul personal al vieții este centimetrul care lipsea: minigramajul care rezolvă ecuaţia în sensul că o face posibilă. În orice clipă.Şi întotdeauna câștigătoare:

în orice clipă, necunoscuta vieţii esti chiar tu însuţi!