Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Blog

We need emotional content!

Submitted by on 29 martie 2013 – 0:203 Comments
We need emotional content!

Sunt supărat, dar nu pe cei care mă citesc.

Deja e criză, ok, și fiind criză a dispărut ceea ce era „zahărul și laptele de pe cafeaua capitalismului”, cum spunea o prietenă care se numește cu C., anume training-uri, prime, vacanţe, evenimente, publicitate, chestii care făceau viaţa economiei de piaţă, chiar dacă în sine putea fi imorală, cinică sau mercantilă, ei bine plăcută – în sens uman și nu neapărat hedonist. Puteai să te bucuri, măcar din când în când, de celalţi, de tine, cu celalţi, într-o seară de mai, parcă nu a mai fost luna mai de peste cinci ani de zile!

În plus, iar asta e mai tragic, tot orizontul știrilor și al vieţii e plin de nori dar și de noroi: am fost învăţaţi să trăim în stare de asediu permanent. Catolicii se ceartă cu ortodocșii (teoretic vorbind, pentru că practic sunt catolic dar am vreo câteva zeci sute de prieteni ortodocși sau mai precis nu îmi aduc aminte să am vreun singur dușman din motiv de religie), ungurii cu românii (deși am niște prieteni unguri de mare anvergură pe la Miercurea Ciuc de exemplu sau în alte locuri) romii cu anti-ţiganii, pro- mariaj gay cu anti-mariaj gay, musulmanii cu nemusulmanii, evreii cu … așa mai departe. Pot să vă înșir imediat prieteni romi sau evrei sau gay sau musulmani… sunt un fericit? Da, ca prieteni. Dar nu ca viaţă normală de zi cu zi, făcută din muncă în comun.

Mărog nu mă refer doar la mine, pentru că îmi place ce fac ca profesie, mă refer la ce văd, la ce aud: nu mai e pasiune în comun, nu mai sunt emoţii pozitive în comun, doar seara la film sau la câte un atelier de dezvoltare personală în care toţi zâmbesc, în disperare cumva, pentru că știu că după ce ies pe ușa atelierului nu o să mai poată zâmbi din suflet.     

Vorbesc nu neapărat de zâmbet, ci de zâmbet în comun. Prin anii 90 am fost parte din tabere mari de cercetași, și nu o să le uit toată viaţa pentru că făceam lucrurile împreună, cu pasiune, fiecare la locul lui și toţi „unul pentru celălalt”.

Fiecare la locul lui și toţi unul pentru celălalt. Asta e senzaţia.

Iar apoi cei care au lucrat cu drag împreună se recunosc, se regăsesc. Un tip din publicitate îmi spunea, odată, la o cafea, „sper ca într-o bună zi o să se strângă la un loc toţi oamenii cinstiţi, oamenii ok. Se recunosc între ei”. Dar nu am mai văzut de mult așa o echipă, doar un mare număr de proiecte cu studenţii mei și de regulă tot ce se face între studenţi e foarte ok, daca nu pică de undeva bani (a se citi interese) din greșeală.

Ce e așa complicat să regăsim emoţii pozitive? Adică scrie în Biblie: „Dumnezeu face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni”. Ok, deci să zicem că sunt unii mai răi ca mine, conform religiei sau (i)moralei mele (deși e mult de discutat aici) dar totuși au și ei ceva în comun cu mine: se bucură de soare, de răsărit, de apus, de căldura plajei. Vor să bea cafea. Vor să aibă prieteni, să iasă din când în când la la o muzică bună. Iată deci destule căi de a regăsi emoţii pozitive comune, puncte de plecare, de salut, de aventură.

Ce e aventuros într-o ceartă? Nimic, doar plăcerea de a distruge sau interesul deloc măreţ de a nu te lăsa rupt în bucăţi de celălalt, pe scurt preocuparea de a te feri, ca animalele. Are vreo anvergură chestia asta, are vreun viitor, aduce vreo liniște când te culci seara și te uiţi pe geam la stele? La ce bun a mai făcut Dumnezeu stelele, dacă seara ieși pe balcon și reușita zilei pe care o contempli în minte nu e deloc ceea ce ai realizat frumos alături de alţii ci faptul că nu a fost mult prea distrugătoare, mult prea fatală ziua care tocmai s-a încheiat?

Cine și-a bătut joc de noi în asemenea hal, ne-a luat și plăcerea dar și bucuria de a trăi împreună? Dacă tot e criză, dacă tot e pe sfârșite lumea și resursele ei, de ce naiba nu am putea să trecem prin aceste (poate ultime sau oricum foarte grele) clipe mai degrabă împreună și cu bucurie decat separaţi și cu gand rău

Dacă tot e nasoală situaţia, de ce ne mai și chinuim între noi? Nu pricep.

3 comentarii »

  • mariana spune:

    Cred ca ne lasam prinsi intr-un vartej si uitam de lucrurile cu adevarat importante. Nu toti stim ca nu traim pentru totdeauna, nu toti stim ca oamenii sunt cei mai importanti si ca pana la urma conteaza pe cine ai si nu ce ai. E pacat ca pierdem din vedere, atat de usor, esentialul. Si mai e pacat ca am intrat intr-o era a egoismului din care nu stiu cum si daca vom mai iesi.

  • Anca spune:

    „…interesul deloc măreţ de a nu te lăsa rupt în bucăţi de celălalt, pe scurt preocuparea de a te feri, ca animalele.” true words…

  • Ana spune:

    si singuratate, egoism, blazare, lipsa de orizont si de Dumnezeu…habar nu mai avem cine suntem, nu tu repere, nu tu siguranta, nu tu nimic…