Infernul cotidian în care ne zbatem nu e suferinţa episodică, greutatea vreunei sarcini (cum e mersul joia la dentist), ci o formă subtilă de ignoranţă. Străbatem zilnic prea multe stări şi situaţii prea diferite, la capătul cărora nu mai putem aprecia cât de mult am suferit (şi ar fi normal să fim lăudaţi) sau cât de mult ne-am făcut doar datoria – de cetăţeni, oameni sau prieteni. Şi când luăm metroul spre casǎ după o călătorie de şapte ani care a durat o zi, suportarea gândului cǎ nu ştim exact pentru ce ar trebui sǎ fim aplaudaţi, chiar dacǎ nimeni nu ar face-o, e, de fapt, adevăratul eroism.