Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu

Există un CV şi pentru inimă

Submitted by on 12 februarie 2019 – 23:39No Comment

Discutam cu una dintre cumnatele mele, care pregătea o prezentare pentru nişte cercetaşi despre ce înseamnă un cuplu şi o familie, şi despre faptul că trebuie să te pregăteşti pentru treaba asta “delicată (cum spune Ion Creangă). Şi a reieşit printre altele o idee interesantă, anume că ne pregătim ani de zile pentru zona de profesie, dar partea cu dragostea nu are de fapt nici o pregătire, mai mult aşteptăm să ne pice din cer cineva şi cu asta basta, apoi fiecare experimentează pe celălalt lucruri despre care nu e deloc sigur că vor face bine şi nu rău.

Cum se poate ajunge la aşa o mutilare a omului?

Dacă ne întreabă cineva ce e mai important, profesia sau inima, sigur că vom răspunde că amândouă la fel de importante, sau chiar că inima e mai importantă. Atunci de ce ne pregătim ani de zile, cu formări care de care mai sofisticate, pentru profesie, iar pentru inimă nimic, zero barat?

Nu există pregătire pentru inimă. Poate că (aici era vorba de cercetaşi) anumite voluntariate te învaţă să fii ceva mai generos. Dar, asta e în plan social. Inima, intimitatea, sunt zone unde nu se poate aplica comportamentul general de pe stradă. E o altă lume, cu alte coduri, alte reguli. Si aici nu există pregătire. Asta se vede când la prima ceartă un cuplu crede că totul s-a sfârşit, sau când vezi cât de nepregătită e o persoană sau alta pentru dificultăţile care vor apărea în mod normal într-un cuplu.

Apoi, ajungem la terapie de cuplu când de obicei e mult prea târziu, sau foarte târziu, iar CV-ul nostru pentru inimă pe care îl oferim altora e făcut pe de o parte cu iluzii nefolositoare, iar apoi cu eşecuri răsunătoare. De ce sigura experienţă pe care o putem oferi altuia e o sumă de eşecuri? Asta se vede de multe ori în felul în care, bărbăţi sau femei, partenerii intră într-o nouă relaţie şi nu ştiu deloc ce să facă – ştiu doar să evite ce i-a rănit în relaţiile trecute.

Si uite-aşa pe la a patra relaţie începem să citim cărţi de dezvoltare personală şi să mai discutăm cu un psiholog. Ne dăm seama după 12 ani de şcoală vreo 8 de facultate şi vreo zece de job, deci vreo 30 de ani de mers într-o singură direcţie, că mai e şi o altă şcoală, a inimii, şi că dacă nu ne apucăm de şcoala primară a inimii, pentru început, cu sau fără ruşine, o să rămânem iar repetenţi la capitolul relaţii şi asta se va repeta până la 70 de ani.

Şcoala nu ne învaţă despre inimă, ne învaţă poate nişte conduite dar nu despre inimă. Iar educaţia sexuală, oricum ar fi făcută şi orice ar însemna, nu e despre inimă. Iar dacă ştim să ne comportăm la o şedinţă de birou nu înseamnă că ne cunoaştem inima sau că putem pune două inimi să bată împreună mai mult de momentele în care au ele chef să bată împreună.

Problema adevărată e mai profundă. Cred că e ceva mai profund în zona inimii, nu sunt doar sentimente haotice. Lumea crede, alături de Pascal, că “inima are gânduri pe care raţiunea nu le are”. Ok, dar are gândurile ei. Dar se poate construi o istorie a inimii. Fecioara Maria, în evanghelia copilăriei de la Luca, se spune că “păstra toate aceste cuvinte, şi le medita în inima ei”. Există o ordine şi în inimă. Dar în alergarea zilnică nu mai ştim să ne ascultăm inima, ca să o înţelegem! Majoritatea sfaturilor spun Ascultă-ţi inima, e deja bine dar nu e suficient. Trebuie să şi înţelegi ritmul tău, diferit de al altuia, în zona inimii.

Apoi, ni se pare că ne îndrăgostim aiurea în tramvai, când nu era momentul. Jung arată că de obicei chiar era momentul (atunci când vorbeşte despre sincronicitate). Se poate merge mai departe decât Jung, cred, dacă avem o viziune a Providenţei creştine, şi mi se pare normal să se poată face asta, adică să descoperim că există o ordine la fel de bine definită în istoria inimii (nu doar momentele de sincronicitate ci tot ansamblul vieţii afective) pe cum există o ordine în acţiuni, planuri şi eşecuri în plan profesional. E mai greu, cere mai multă reculegere, atenţie, mai multă încredere în propria lume interioară, dar acea ordine eu cred că există.

Am văzut această ordine în viaţa mea. Faptul că există o ordine nu înseamnă că nu suferi când eşti părăsit, sau eşti singur. Dar, mai înseamnă că înveţi să te cunoşti, să ştii că în cutare moment e foarte bine că eşti singur. Iar dacă eşti cu cineva, înveţi să cunoşti anotimpurile şi ciclurile relaţiei. Orice relaţie are nişte cicluri pe care le înveţi după un timp, iar apoi vine relaţia care are nişte cicluri care sunt mult mai multe şi mai surprinzătoare, nişte paranteze care sunt atât de multe încât nu mai ai cum să le închizi prea curând. Mai degrabă nu o să reuşeşti niciodată să le închizi. E relaţia durabilă.

Şcoala inimii conţine multe lucruri legate de acceptare, amânare, răbdare, arta de a construi momente care nu mai seamănă cu nimic din ce visai de la acea relaţie. E posibil să faci astfel de paşi, dar nu e la fel de clar la ce etaj şi la ce vârstă a relaţiei te afli. Pentru a construi o relaţie, e limpede că trebuie să ai încredere în nişte legi sufleteşti pe care nu ţi le poate explica nimeni. Nimeni nu îţi poate spune pe ce buton să apeşi în cutare moment, când să fii blând şi când să fii mai ferm. Poate că unii îşi dau seama de asta instinctiv? Nu cred că e aşa uşor. Poate că don Juan ştie bine unele chestii, dar tot pentru un scop anume: a reţine atenţia unei femei. Dar pentru scopul mai larg şi mai greu, de a face două inimi să bată una lângă alta pentru mult timp de viaţă, în principiu nici chiar don Juan nu ştie bine ce trebuie făcut.

Dar, dacă nu se ştie foarte bine ce, cred că rămâne posibilă o şcoală a inimii care să reducă la maximul eşecurile posibile, înainte ca ele să apară. O şcoală a inimii care să te ajute să faci cele mai mici şi mai rare greşeli în inimă. De obicei, şcoala asta era treaba Bisericii. Poate nu toţi o să guste ideea asta, dar o descopăr tot mai mult, zilnic. Dincolo de preoţii care nu îşi fac treaba sau se ocupă de maşini străine în loc de altar, dacă citeşti tratatele de morală al Bisericii catolice din secolele trecute, în Franţa de exemplu, vezi acolo o şcoală a inimii pe care acum nu o mai găseşti nicăieri. E vorba despre a te controla, a şti că nu poţi tot, a nu te încrede doar în tine ci şi în Dumnezeu, a şti că eşti capabil de mari mizerii şi a învăţa să te accepţi pe tine şi pe cel de lângă, a spera mereu în suprizele oamenilor chiar dacă ele se petrec doar în 10 la sută din cazurile în care ai sperat, etc. O şcoală care merge departe în inima omului pentru că de fapt pleacă de la ideea de mântuire şi de plan al lui Dumnezeu unic pentru fiecare om. Şcoala de azi, şcoala publică inventată de Revoluţia Franceză, nu poate merge atât de departe în educarea omului pentru că oferă nişte conţinuturi prea generale, valabile pentru mase.

Conţinuturi de genul celor oferite de obicei de Biserică mai oferă azi psihologii. Cei care îşi fac bine treaba sau cei care au trecut prin decepţii şi acum îi scot şi pe alţii din decepţii, ceea ce e la fel de bine ca o treabă bine făcută. Autori cum sunt canadianul Guy Corneau ajung la concluzii asemănătoare cu ale Bisericii, şi de aceea sunt atât de citiţi, despre faptul că trebuie să ne schimbăm, pe noi, dacă vrem ca o relaţie să meargă vreodată calumea. Că oricâtă dreptate ni se pare că avem, realitatea e că nu avem nici măcar jumătate din dreptate, întotdeauna vedem cu ochiul mărit problema noastră şi cu miopie problema celuilalt. Realitatea că instinctul de gelozie al lui cain faţă de Abel apare şi într-uncuplu şi poate să distrugă tot. Realitatea că oriunde vrei să construieşti o lume spirituală a iubirii, vei avea de luptat nu doar cu propriile egoisme, ci şi cu puterile care se opun pe lumea asta iubirii, şi în faţa cărora teoretic nu ai nici o şansă. Realitatea că iubirea durabilă e un cadou divin, (şi doar unele cupluri care aparent nu îşi dau seama de asta sunt excepţia aparentă) dar şi acele cupluri fac din instinct ceea ce celelalte învaţă să facă după ani de crize – să mulţumească pentru o iubire care funcţionează mai mult decât să o critice.

Nu vreau neapărat să ridic în slăvi Biserica, ideea principală e deşertul complet în ce priveşte lumea inimii în care suntem crescuţi. Să-ţi împlineşte toate poftele şi fanteziile fumând o ţigare care ţi se potriveşte ca stil sau alegând tipul de pizza care îţi place – toate astea nu doar că nu te educă pentru o relaţie de iubire, dar fac să treacă timpul cu nişte lucruri de pre-adolescenţă. Când vei avea în faţa ta o relaţie adevărată, nu văd ce vei şti despre iubire, mai mult decât faptul că Ion o regulează uneori pe Ana, ăsta e mersul normal al universului. Dar lucrurile nespuse ale universului, lucrurile care trebuie spuse doar la un moment dat, cât să laşi de la tine, cine te învaţă asta?

Nu pot termina mai optimist decât a spune că de obicei CV-ul cu care intrăm în relaţii e pur şi simplu CV-ul a ce ni s-a întâmplat, ca şi cum noi nu am avut mare lucru de adăugat la destinul oferit, în ce priveşte inima. Adică, o situaţie necinstită sau neonorantă pentru un om. Şansa noastră e să găsim pe cineva oarecum la fel de „amărât” ca noi in ce priveste lipsa de originalitate a CV-ului inimii, dar cu care să putem, de data asta, să construim o parte de CV la care nu s-ar fi aşteptat nimeni. Atunci lucrurile devin, pentru prima dată, interesante.

Comments are closed.